bogdan
Administrator
Data inscrierii: 06/Noi/2008
Mesaje: 15
|
 Trimis Titlul subiectului |
    |
|
Daniel Hrenciuc
O comunitate aproape uitată: maghiarii din Bucovina
Studiul nostru se concentrează asupra evoluţiei istorice a comunităţii maghiare din Bucovina, o minoritate etnică cu o contribuţie consistentă la multietnicitatea provinciei, însă din păcate, prea puţin cunoscută istoriografiei române. Din aceste considerente, ne-am îndreptat atenţia asupra prezentării aspectelor istorice, confesionale, spirituale şi educaţionale din istoria acestei comunităţi, din care practic, n-a mai rămas nimic în fostul spaţiu geografic aparţinând Bucovinei istorice. Intrarea părţii de nord-vest a Moldovei, consacrată ulterior sub numele de Bucovina, sub dominaţie austriacă s-a produs pe fondul schimbării raportului de forţe pe plan internaţional, caracterizat de afirmarea puternică a Austriei, Rusiei şi a Prusiei în defavoarea Turciei, Poloniei şi Suediei. Acest teritoriu a creat parte din Moldova medievală (o simplă incursiune în istoria sa, conduce la descoperirea unor mărturii concentrate pe un spaţiu mic, însă cu o semnificaţie profundă pentru întreaga românitate, în ansamblul său). Întrucât istoria Bucovinei în ansamblul său, este distorsionat prezentată vom prezenta în sinteză câteva aspecte semnificative din istoria acestei provincii româneşti.
După întâia împărţire a Poloniei în 1772, Austria a căutat soluţii pentru a-şi compensa pierderile, luând în calcul anexarea unor teritorii în Principatele Române, graţie statului său de mediatoare a păcii sau pe calea intervenţiilor diplomatice directe. În această recentă pedagogie politică habsburgică trebuie integrat fenomenul anexării Bucovinei în 1775, rezultat în mod direct al componentei polone a diplomaţiei imperiale şi prefaţat de ocuparea militară a părţii de nord-vest a Moldovei, în toamna anului 1774. Combinând, în mod inteligent, o diplomaţie flexibilă, dezvoltată atât pe lângă Imperiul Otoman cât şi pe lângă marile puteri europene, Austria a obţinut, prin Convenţia încheiată cu Poarta, la 7 mai 1775, statuarea caracterului de provincie habsburgică pentru fracțiune de nord-vest a Moldovei. Este inutil să mai susţinem faptul că Bucovina, ca teritoriu distinct, nu a existat anterior de 1774, data anexării părţii de nord-vest a Moldovei de către Imperiul Habsburgic pe fondul unei conjuncturi geopolitice. Aceste provincii i s-a acordat suficientă atenţie în paginile unei bogate istoriografii. Aprecierea lui A. J. P. Taylor potrivit căreia „Bucovina este o provincie uitată, fără istorie” distonează flagrant cu adevărul istoric, controversatul istoric britanic făcând referire – printre altele – doar la români, ruteni, germani şi maghiari, în excepție de comunităţi etnice aparţinând Bucovinei istorice, minus a face referiri la evrei, una din etniile importante în modernizarea acestui spaţiu, scoţând din ecuaţie apartenenţa de facto a acestui teritoriu la principatul Moldovei. Bucovina a devenit, pe fondul unei colonizări masive, abil organizate de către autorităţile habsburgice, un spaţiu al a armoniei interetnice, în care toleranţa a reprezentat unul dintre elementele esenţiale care au asigurat concilierea şi echilibrul între numeroasele comunităţile etnice teribil de diversificate ca origini şi confesiuni (români, ruteni, germani, evrei, poloni, ruşii lipoveni, maghiari, slovaci, armeni, greci, italieni). Alipirea Bucovinei la Galiţia (1786) a favorizat emigrarea rutenilor – majoritatea ţărani zilieri – în nord-vestul Moldovei, în proporţii considerabile.
Aşezarea maghiarilor în Bucovina a materializat intenţia politicii oficiale a autorităţilor austriece de a coloniza un spaţiu geografic situat pe valea râului Suceava unde, adecvat textelor istorice, populaţia era destul de rară (doar 7 locuitori pe kilometru pătrat). Este vorba de grupuri de maghiari emigraţi din Transilvania – majoritatea secui – stabiliţi în zonele de şes din Bucovina istorică, (între anii 1784–1786), printre aceştia regăsindu-se şi un anumit număr de ceangăi. Între anii 1762–1763, 900 de familii secuieşti au părăsit Scaunul Ciuc pentru a se adăposti în Moldova.
Stabilirea maghiarilor în Bucovina a fost determinată de considerente de ordin militar: reorganizarea sistemului de apărare al frontierei Imperiului Habsburgic a restrâns drepturile şi privilegiile secuilor din Scaunele Ciuc şi Trei Scaune. Nemulţumiţi, ei s-au adresat, în două rânduri, împărătesei Maria Tereza, fără a primi vreun răspuns. În aceste condiţii, la 7 ianuarie 1764 s-a desfăşurat o adunare a secuilor la Madélfalva (Madefalău, localitate din judeţul Harghita) în vederea găsirii unei soluţii.
Autorităţile habsburgice au interpretat greşit această adunare (secuii nefiind înarmaţi), astfel încât generalul Siskovics a ordonat masacrarea participanţilor (siculidicium – masacru în limba latină). În urma acestui eveniment, îndată ce au murit aproximativ 400 de secui (1 000 de răniţi), s-a decis emigrarea lor în Bucovina (un număr de 2678 secui).
Primii colonişti maghiari sunt menţionaţi între 1776–1777, imediat după anexarea părţii de nord-vest a Moldovei de către Imperiul Habsburgic. Aceştia au fost aduşi de către generalul Gabriel Splény von Mihaldy, întemeind coloniile maghiare Fogadjisten şi Istensegíts. În 1783, András Hadik, guvernatorul Transilvaniei a fost delegat să mute maghiarii refugiaţi din Moldova în Bucovina. Grupurile maghiarilor emigraţi din Bucovina erau formate din secui (majoritatea din cei care rezistaseră masacrului de la Madelfalva), maghiari care veniseră înaintea acestei colonizări, alături de ceangăi (într-un număr mult mai mic şi desigur, dificil de apreciat).
Numărul populaţiei de origine maghiară a cunoscut anumite fluctuaţii – nu foarte importante – determinate, în general, de considerente de ordin socio-economic. Maghiarii au întemeiat cinci colonii în Bucovina istorică, realizând concentrări etnice omogene de confesiune (majoritară) romano-catolică şi protestantă (calvină), desfăşurând activităţi agricole în principal, contribuind prin munca lor la prosperitatea provinciei: Andrásfalva, Hadikfalva, Istensegits, Józseffalva, respectiv Fogadjisten.
În 1786 aceste colonii de maghiari existau deja în Bucovina fiind locuite de 2 350 de maghiari (120 dintre ei aparţinând religiei protestante). Referitor la acest aspect, Ion Budai Deleanu, nota: ,,În Bucovina sunt şi trei-patru sate de unguri, care s-au născut din secuii fugiţi din Ardeal în Moldova. E de prisos a ne ocupa cu originea, limba, obiceiurile şi religia lor; secuii fiind cunoscuţi, iar ungurii din Bucovina fiindu-le divin asemenea mai târziu obiceiuri, limbă şi port. Ei sunt sau catolici sau reformaţi; numai atâta am să observ că între ei se găsesc cei mai mulţi hoţi de vite, un viţiu care este, de altminterea, în general în Bucovina”. În 1777 este atestată stabilirea maghiarilor la Istensegíts şi Fogadjisten. În colonia maghiară Fogadjisten („cum o vrea Dumnezeu!”) este vorba de familiile: Polgár, Mészáros, Bodó, Reketeş, Zsiro, Bartalis, Bokor, Katona, Sipos, Bálint, Fogarasi, Bereczki, Bartók, Sigmond, Petres, Farkas, Szitás, Göbölös, Bátori, Zöldi, Csehi, Sándor şi Szekelyhidi. La Istensegíts au fost colonizaţi, între 1785–1796: Antalfi, Ambrus, Barabás, Fábián, Bálint, Beréti, Bíró, Borbándi, János, Kajtár, Makrai, Molnár, Váncsa, Urkom, Nagy, Barti, Lovász, Tusa, Pap, Pál, Pók, Benő, Miklós, Buta, Nyisztor, Pók, Szőcs, Lőrinc, Varga, Kálmán, Bara, Tusnádi, Lengyel, Szász, Bogács, Tímár, Imecs, Galambos, Sós, Szakács, Bánfi, Bartos.
La Józseffalva, familiile coloniştilor maghiari au fost reprezentate de către Ambrus, András, Antal, Angyal, Albert, Ábel, Barát, Barnás, Borsos, Biró, Borbát, Busik, Császár, Csite, Csonka, Erős, Gege, György, Illyés, Kató, Fazekas, Király, Koródi, Kovács, Küsmödi, László, Lovász, Lukács, Máté, Mátyás, Márton, Móka, Bibek, Birtha, Fülöp, Kósa, Gál, Gábor, Gallfaber, Gáspar, Mezei, Mészáros, Miklósi, Német, Tamás, Torma, Titi, Tarcsány şi Varda. În 1778 în Bucovina au mai venit – din Transilvania – un număr de 431 de secui (alături de 4587 români) proveniţi din comitatele Bistriţa Năsăud, Maramureş şi Trei-Scaune. La Istensegíts („Dumnezeu să ne ajute!”), locuiau coloniştii maghiari Ambrus, Barabás, Bartis, Béres, Bot, Borbándi, Böte, Finnya, Nagy, Fülöp, Pék, Szász, Urkon şi Váncsa. La sfârşitul anului 1785, autorităţile habsburgice au mutat 36 de familii de maghiari la Hadikfalva, 35 de familii la Andrásfalva – localităţi situate în apropierea Rădăuţiului (Radóc în maghiară, Radautz în germană) şi alte 33 la Józseffalva, lângă Suceava (Szucsáva în maghiară).
În anul 1786 a început emigrarea maghiarilor: în vara anului 1786 erau la Hadikfalva (satul lui Hadik, denumire provenită de la generalul András Hadik) 28 de case pustii, la Andrásfalva (Măneuţi) – 7, iar la Józseffalva (Vornicenii Mari) – 16. La Hadikfalva, documentele îi înregistrează pe Antal, Forrray (familie prezentă şi în localitatea învecinată Rădăuţi), Ambrus, Insusák, Kajtár, Sebestyén, Béres, Kerekes, Erdős, Szőke, Nagy, Szakács, Széköly, Pál, Lakatos, Boldizsár, Balog, Csernik, Ilyés, Kóka, Domonkos, Dolha, Csíki, Miklós, Puskás, Köllő, Bíró, Szentes, Galambos, Kiss, Fodor, János, ş.a. La istoricul maghiar Sebestyén Ádám, autorul unei monografii extraordinar de documentate despre maghiarii bucovineni, apărută în 1989, apar menţionate (şi) familiile Gábor, Jakab, Máté, Orbán, Kedves, Oláh, Kolompár, Ferenc, László, Lajos, Takács, Orosz, Csibi, Csopot, Bèka, Barta, Bátor, Bara, Kurta, Keresztes, Kósa, Kozsán, Kóbor, Salamon, Simon, Szabó, Véka şi Zsigmond. La Andrásfalva sunt menţionate familiile Kerekes, Mátyás, Sebestyén, Sándor, Lajos, Varga, Palkó, Balog, Csobor, János, Molnár, Márton, György, Gergé, László, Gyurka, Ömböli ş. a.
Numărul maghiarilor a evoluat treptat pe calea sporului natural. La Fogadjisten erau încă minoritari la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1846, pe teritoriul Bucovinei erau înregistrate 5 586 persoane de origine maghiară. În 1842, în cele cinci colonii maghiare din Bucovina au fost înregistraţi 402 credincioşi calvinişti, dintre care 361 locuiau în Andrásfalva (localitate unde a funcţionat, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, singura parohie calvinistă din Bucovina istorică). În 1848, maghiarii din Hadikfalva s-au răsculat sub conducerea lui Martonfi, revolta fiind însă, reprimată sângeros la 25 mai 1848 de către compania 14 cantonată în Rădăuţi.
Evoluţia istorică a maghiarilor din Bucovina s-a bucurat şi se bucură în continuare, după ştiinţa noastră, de o atenţie constantă din porțiunea istoricilor maghiari (sau a cetăţenilor români de etnie maghiară stabiliţi sau nu în Ungaria) şi doar pasager se regăseşte în textele istoricilor români preocupaţi de istoria Bucovinei. Dincolo de conotaţiile, în general politice, care continuă implicit să influenţeze studiul relaţiilor româno-maghiare pe diverse paliere, apreciem că, comunităţile maghiare asupra cărora vom insista în mod succint, în rândurile de mai jos, şi-au pus amprenta în mod binefăcător asupra aşezărilor în care au locuit, lăsând impresia unor oameni harnici şi gospodari.
La nivelul oraşelor din Bucovina istorică, maghiarii au ocupat diferite funcţii administrative, în ierarhia bisericii romano-catolice sau în cadrul sistemului educaţional, în calitate de învăţători şi profesori. În colonia Hadikfalva, Márthon Pál deţinea o proprietate funciară de 80 fălci de pământ. Márthon Fábián şi Márthon Lázár au fost urmaşii săi. Ginerii săi, Biro János şi Kovács Motzi au avut, de asemenea, însemnate proprietăţi pe teritoriul coloniei. Între anii 1878–1879 s-a construit prima linie de cale ferată Hadikfalva/Rădăuţi. Pe teritoriul coloniei Hadikfalva, fraţii Ambrus (maghiari) au construit, între anii 1800–1830, o moară de lemn pe cursul râului Suceava (naţionalizată de autorităţile comuniste în 1945). În 1883 au emigrat, din Bucovina în Ungaria, 3 460 de persoane (912 dintre aceştia fiind originari din Andrásfalva). Familiile Boldiszár Gèber şi Rozalia Csernik (din Hadikfalva) au emigrat (1883) în Szèkelykeve (azi Skorenovac, Republica Serbia-Muntenegru). De aci, urmaşii lor au emigrat în Statele Unite ale Americii: Menyhert Gèrber (1898–1930) în Chicago (1921), alături de soţia sa, Maria Eberhardt (1900–1974).
În 1890 au mai rămas – din cauza emigrărilor – doar 476 de credincioşi calvini în întreaga Bucovină, faţă de cei 934 înregistraţi la recensământul din 1880. La 31 decembrie 1880 erau 8139 maghiari în Bucovina: 3255 la Hadikfalva, 2286 la Istensegíts, 1712 la Andrásfalva, 561 la Józseffalva şi 133 la Fogadjisten. În 1880 erau 9387, în 1890, 8136, în 1910, 10 391, ajungând, în 1930, la un număr de 11 860. După 1880, numărul maghiarilor din Józseffalva a intrat într-un declin evident în raport cu rutenii şi românii.
Maghiarii aveau drept ocupaţii agricultura, creşterea vitelor şi legumicultura, asigurând aprovizionarea oraşelor Rădăuţi, Siret şi Suceava. În 1836, direcţia domeniul Rădăuţi a încercat mutarea a 80 – 100 de familii nevoiaşe din Măneuţi la Tomnatic (lângă Straja – localitate menţionată eronat drept Laudorsfalva). La 21 ianuarie 1864 aici erau menţionate (într-un raport al administraţiei domeniului Solca) un număr de 31 de familii. În 1866, din cauza foametei maghiarii s-au reîntors la Andrásfalva şi Hadikfalva.
În 1861 a luat naştere Asociaţia „Szent László”, formată din preoţi romano-catolici, având ca scop păstrarea identităţii romano-catolicilor de la est de Carpaţi, acţionând în domeniul educaţional şi cultural. În 1880, secuii din Bucovina (consideraţi – în mod eronat - ceangăi de o parte a presei din Budapesta) au intrat în atenţia Asociaţiei „Szent László”, guvernul maghiar pregătind chiar o strategie pentru repatrierea lor. Grupuri organizate de secui au emigrat în Statele Unite ale Americii, iar un număr de 4000 de secui au primit pământ din componentă guvernului Kálmán Tisza, în regiunea de la Dunărea de Jos (lângă Panciova). Au apărut astfel satele Hertelendyfalva, Sándoregyháza şi Nagy-Györgyfalva. În 1888, coloniştii secui au decis să se întoarcă în Bucovina din cauza faptului că pământurile lor erau frecvent inundate de apele Dunării. O mică parte s-a stabilit în satele croate şi şvăbeşti din Bácska. Până în 1910, cu intermitenţe, secuii bucovineni au colonizat aşezările din jurul localităţii Deva (Ghioroc, Babsa, Hunedoara, Vice, Magyarnemegye, Luduş, Streisângeorgiu şi Cristur. Este vorba de un număr de 5500 de secui numiţi în textele istorice ale vremii drept ,,cei de la Deva” şi care, în 1945 s-au alăturat secuilor repatriaţi din Bucovina în drumul lor spre Bácska.
Emigrarea secuilor din Bucovina în Canada a început la sfârşitul secolului XIX şi a continuat sporadic, pe urmă 1920, când un grup de maghiari a emigrat în Brazilia şi S.U.A. Între 1905–1914, mulţi maghiari bucovineni au preferat să emigreze în Canada, destinaţia lor preferată. Este vorba de localitatea Regina, capitala regiunii Sascatchewan, unde au emigrat 160 de familii secuieşti. Aici, secuii au contribuit substanţial la apariţia unor localităţi precum: Eszterháza, Székelyföld, Máriavölgy, Punnichy, Hapkins şi Hamilton. În 1909, alte 78 de familii împreună cu un număr de 44 de persoane necăsătorite au urmat aceeaşi destinaţie. Acestea erau date furnizate de către consilierul lui Árpád Várady, liderul Asociaţiei „Szent László”, într-un raport confidenţial întocmit în toamna anului 1904, către ministrul culturii din Austro-Ungaria.
Árpád Várady, era preocupat de situaţia calviniştilor de la Andrásfalva (Măneuţi), pregătind o strategie de ajutor economic şi educaţional pentru aceştia. În lumina acestor informaţii, situaţia maghiarilor din Bucovina aflaţi într-o relaţie foarte bună cu autorităţile austriece era diferită faţă de comunitatea maghiară din Croaţia. În 1900, la nivelul Bucovinei istorice statisticile înregistrau un număr de 9516 maghiari (majoritatea de confesiune romano-catolică). La 23 octombrie 1910, au fost publicate, în ziarul "Czernowitzer Allgemeine Zeitung", listele complete ale alegătorilor din localităţile Bucovinei în vederea apropiatelor alegeri. A fost introdus votul universal, direct şi secret, la care aveau dreptul să se înscrie bărbaţii care aveau 24 de ani. Pentru completarea listei alegătorilor, locuitorii trebuiau să se decidă din care curie naţională vor face parte: germană, română, ruteană, sau polonă. Maghiarii au fost incluşi în curia română. Au fost înregistraţi în întreg 180 414 alegători, din care 66 569 în listele româneşti, 64 673 în listele ucrainene, 39 492 în listele germane şi 9680 în cele polone. În listele româneşti s-a regăsit şi un număr de 2000 alegători maghiari.
MAGHIARII BUCOVINENI ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
În momentul Primului Război Mondial, secuii din Bucovina au fost ajutaţi cu cărţi şi material didactic trimis de către confraţii lor din Transilvania. Textele istorice consultate indică prezenţa maghiarilor din Bucovina în armata austro-ungară: un anume Kerekes din Hadikfalva a comandat un grup de militari la Rarancea (lângă Cernăuţi); a ajuns la Suceviţa, unde a coordonat săparea unor tranşee de către localnici. Coloniile maghiare din Bucovina aflate aproape de linia frontului au fost dominant afectate: localitatea Hadikfalva a fost ocupată de trupele ruseşti, iar Biserica a suferit pierderi serioase. Un număr 300 de tineri maghiari au trecut frontiera în Ungaria, pentru a se înrola voluntari în Beszterce. Şcolile maghiare au fost transformate în spitale de campanie pentru trupele ţariste. În vara anului 1917, Józseffalva şi Fogadjisten au rămas sub ocupaţia trupelor ţariste, doar Andrásfalva fiind eliberată de trupele austriece. Colonia Istensegíts a suferit mari distrugeri din bucată trupelor ruse, numai şcoala şi biserica nesuferind pagube. Trupele române şi austriece au colaborat – timp de două luni – la repararea distrugerilor articole de război. Victoria Antantei şi încheierea Tratatului de Pace de la Saint Germain (9 decembrie 1919) au pus capăt, pentru o bună durată de timp, legăturilor dintre guvernul maghiar şi coloniile maghiare din Bucovina.
MAGHIARII BUCOVINENI: ASPECTE PRIVIND ÎNVĂŢĂMÂNTUL ÎN LIMBA MATERNĂ
Învăţământul în limba maternă a reprezentat o preocupare a maghiarilor bucovineni relativ la consolidarea identităţii etnice a locuitorilor celor cinci colonii din Bucovina istorică. În anul şcolar 1870–1871 în Bucovina au fost înregistrate cinci şcoli maghiare (nivel primar), frecventate de un număr de 353 de elevi. Fireşte, continuarea studiilor era posibilă în cadrul formelor de învăţământ unde limba de predare era germana (în sistemul austriac de învăţământ şcolile de băieţi şi de fete funcţionau separat). În 1890 625 de elevi erau instruiţi exclusiv în limba maghiară. Între 1893–1894, din totalul de 319 şcoli primare publice şi 19 particulare, patru erau maghiare, după limba de predare, şi una româno-maghiară (după acelaşi criteriu). Potrivit unor statistici austriece (15 mai 1900), în Bucovina erau înregistraţi 753 de copii (de vârstă şcolară) care cunoşteau doar limba maghiară. În privinţa învăţământului secundar, era obligatorie cunoaşterea uneia din limbile germană, română sau ucraineană, întrucât nu exista învăţământ în limba maghiară la acest nivel. Aceste cifre au reflectat o tendinţă general-crescătoare, atingând numărul de 1700 elevi în anul şcolar 1907–1908, aparţinând etnie maghiară din Bucovina istorică (incluzând şcoala calvinistă de la Andrásfalva). Între anii 1860–1888, la Gimnaziul din Suceava au studiat 10 elevi de etnie maghiară, în timp ce la Gimnaziul din Cernăuţi, între 1864–1888, au frecventat şcoala 13 elevi aparţinând acestei etnii. În 1900, la liceul german din Rădăuţi erau înscrişi 6 elevi de etnie maghiară (cursurile conținând loc în limba germană).
După Unirea din 1918, maghiarii din Bucovina au devenit cetăţeni români, prototipul educaţional, politic, instituţional al fostei provincii austriece înregistrând importante transformări, dar şi diferenţieri sensibile, în raport cu realităţile similare aparţinând fostului Imperiu Austro-Ungar. Relaţiile dintre Regatul României Mari şi Republica Ungară – se ştie – s-au desfăşurat pe alte coordonate, impregnate de iredentismul părţii maghiare în problema Transilvaniei, respectiv de măsurile specifice integrării adoptate de către autorităţile române în problema provinciilor unite cu Vechiul Regat. Comunitate mică, cu activităţi preponderent agricole, desfăşurate în mijlocul unei societăţi multietnice, intrată sub influenţa unor mişcări de regândire a alcătuirii politice, administrative, educaţionale, spirituale, maghiarii bucovineni au intrat într-o inedită etapă din existenţa lor. Aşezaţi în partea de sud a Bucovinei istorice şi intraţi în componenţa judeţelor Rădăuţi şi Suceava, maghiarii s-au adaptat din mers noilor realităţi, acţionând pentru păstrarea identităţii lor etnice şi spirituale, prin intermediul Bisericii romano-catolice şi a învăţământului în limba maternă. Localităţile lor şi-au recăpătat denumirile lor vechi româneşti, sau au fost pur şi românizate: Măneuţi (Andrásfalva), Dorneşti (Hadikfalva), Ţibeni (Istensegíts), Vornicenii Mari (Józseffalva), respectiv Iacobeşti (Fogadjisten).
Legăturile cu patria-mamă (Ungaria) s-au desfăşurat anevoios, problemele maghiarilor din Transilvania monopolizând în mare măsură atenţia Budapestei. Pe de altă parte, maghiarii bucovineni erau îndeajuns de izolaţi prin însăşi aşezarea lor geografică, plasaţi cumplit de departe de frontiera româno-ungară. În cursul cercetărilor noastre nu am reuşit să identificăm existenţa unor preocupări din partea Ungariei pentru maghiarii bucovineni. Este drept, agenda diplomatică a Budapestei era ocupată de negocierea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), încercând să prezinte dovezi convingătoare pentru a determina Înaltele Puteri Aliate şi Asociate să nu recunoască dreptul României asupra Transilvaniei. Instalarea în Ungaria a guvernului Bèla Kun, intervenţia trupelor române – drept reacţie la atacul trupelor maghiare – finalizată prin ocuparea Budapestei (august 1919) au reţinut atenţia opiniei publice interne şi internaţionale. Şcolile de la Fogadjisten şi Józseffalva, mai izolate, au avut însă de suferit din cauza aşezării lor în zone cu populaţie compact românească. Introducerea obligativităţii studierii istoriei, geografiei şi a educaţiei civice în limba română atât în şcolile publice cât şi în cele private a determinat protestele maghiarilor alături de cele ale germanilor şi evreilor, fiind receptată drept o imixtiune a statului în treburile interne ale comunităţilor respective. În plus, secuilor - consideraţi a fi români maghiarizaţi – li s-a refuzat dreptul la şcoli proprii.
Un subtil dar inerent proces de românizare, sub impactul unor măsuri administrativ-politice specifice României Mari, a caracterizat destinul comunităţii maghiare din sudul Bucovinei istorice. Identitatea maghiarilor bucovineni n-a avut de suferit, după cum nici autorităţile române n-au dezvoltat măsuri de asimilare, tradiţia şi specificul societăţii bucovinene fiind astfel conservate. Maghiarii bucovineni au trăit, în continuare, în relaţii normale cu românii şi alte etnii continuând, să desfăşoare aceleaşi meşteşuguri şi activităţi preponderent agricole, aprovizionând cu legume (ceapă, cartofi, varză) şi fructe pieţele din Rădăuţi, Suceava şi Siret. Au fost înregistrate căsătorii mixte între maghiari din Măneuţi şi germani, locuitori ai localităţii Frătăuţii-Noi.
Activitatea politică a maghiarilor s-a desfăşurat – cel mai probabil – în cadrul partidelor politice din Bucovina şi, ulterior, din România Mare. Reforma agrară din 1921 a împroprietărit şi 606 proprietari de origine etnică maghiară (317 de proprietari din judeţul Zastavna, în nordul Bucovinei şi restul în judeţul Rădăuţi). Un tabel după naţionalitate la nivelul judeţului Rădăuţi (6 iunie 1921) ne indică următoarea situaţie: Rădăuţi – 29 maghiari, Satu Mare-Vechi – 135, Măneuţi – 2247 Frătăuţii Vechi – 82). Această statistică întocmită de către funcţionari aparţinând Ministerului de Interne este greşită, de vreme ce totalul este de 2122 maghiari, ori un modest calcul ne demonstrează eroarea: Erick Colban a fost interesat – în cursul unei călătorii efectuate în România, la 27 iulie 1923 – să afle date suplimentare despre maghiarii bucovineni, apreciaţi la 10 000 de suflete şi fără să aibă (spre deosebire de fraţii lor) sentimente revizioniste. Ei erau apreciaţi drept cetăţeni loiali, care nu intraseră în atingere cu confraţii lor din Transilvania. În 1924, 28 de secui au emigrat în America de Sud (la 800 kilometri de Sao Paulo, la Boldogasszonyfalva). În 1929 secuii din Măneuţi s-au bucurat (potrivit istoriografiei din Ungaria, singurii dintre maghiarii bucovineni) de prevederile Concordatului semnat între România şi Vatican. Statistica recensământului din 1930 identifica circa 12 000 maghiari, locuitori în cele cinci localităţi bucovinene – un procent de 6,4% din totalul populaţiei judeţului Rădăuţi (10 291 după naţionalitate şi 10 283 după limba maternă). O altă statistică (întocmită în baza aceloraşi surse) indică un total, la nivelul judeţelor Bucovinei, de 11 881 maghiari (1,4%), după apartenenţa etnică.
Maghiarii din localităţile Iacobeşti (Fogadjisten) şi Vornicenii Mari (Józseffalva) erau izolaţi – spre deosebire de conaţionalii lor din Dorneşti, Măneuţi şi Ţibeni – fiind mai dificil să-şi păstreze identitatea etnică. La 11 noiembrie 1924, cu prilejul dezvelirii Monumentului Unirii din Cernăuţi a participat primarul localităţii Măneuţi, Márton László, în fruntea unei delegaţii compusă din 11 maghiari. O statistică întocmită la nivelul anului 1939 consemna faptul că un număr de 34 de maghiari (bărbaţi) din plasa Dragomirna s-au înscris în FRN. La 10 mai 1939, de ziua naţională a Regatului Român a fost organizat un Te deum la Voivodeasa. Cu acest prilej, a izbucnit un incident între preotul maghiar E. Szor şi Nechifor Vasile, preotul maghiar refuzând oficierea slujbei religioase. Autorităţile au fost surprinse de gestul preotului într-o zi de întocmai importanţă. Repatrierea maghiarilor din Bucovina este legată în mod direct de atmosfera şi schimbările geopolitice efecte în urma aplicării Diktatului de la Viena (30 august 1940), când Ungaria a primit partea de nord-vest a Transilvaniei, fapt care se pare că a determinat repatrierea maghiarilor din amintitele localităţi bucovinene. Ungaria primise din partea României un teritoriu măsurând două cincimi din teritoriul Transilvaniei, cu 2, 5 milioane locuitori (1,116 milioane erau români, 1 milion maghiari – 800 000 fiind secui, 72 000 germani şi 100 000 evrei). Arbitrajul de la Viena a fost completat printr-o anexă, incluzând un protocol germano-maghiar şi un protocol germano-român, care reglementa situaţia juridică a grupurilor etnice germane din Ungaria şi România.
Documentele vremii mărturisesc degradarea climatului tolerant al Bucovinei, sub impactul unor evenimente cruciale pentru destinul neamului românesc, precum cedările teritoriale din vara anului 1940: secuii bucovineni au fost victimele unor acte de violenţă (ce-i drept, sporadice şi izolate) din partea românilor. Învăţământul în limba maghiară a fost intens afectat, produsele şi forţa de muncă maghiară au fost boicotate de către români. O intensă propagandă în favoarea repatrierii secuilor din Bucovina s-a desfăşurat la nivelul guvernului maghiar, inclusiv în presă. Un rol important l-a avut preotul Kálmán Nèmeth din localitatea Vornicenii Mari. La intrarea armatelor maghiare în Cluj (august /septembrie1940), un grup de secui a agitat o pancartă pe care scria cu litere mari: „Maghiarii din Bucovina să fie aduşi acasă!” În acest sens, preotul Kálmán Németh a purtat mai multe discuţii cu Pál Teleki, premierul Ungariei.
La 23 octombrie 1940, Kálmán Nèmeth a purtat discuţii la Budapesta legate de repatrierea maghiarilor din Bucovina. La 15 noiembrie 1940, Consiliul de Miniştri al Ungariei a luat în dezbatere problema repatrierii maghiarilor din Bucovina, înştiinţând, în februarie 1941, guvernul român despre acest lucru. În jurul locului unde urmau să fie repatriaţi maghiarii existau mai mute puncte de vedere: Hortobágy (în câmpia ungară, dincolo de Tisa), în judeţul Szolnok-Doboka (teritoriul actualului judeţ Cluj), sau pe teritoriile judeţelor Satu Mare şi Bihor. Până în aprilie 1940, un număr de 200 de familii de maghiari bucovineni s-au stabilit în judeţul Satu Mare, în casele abandonate de români. În favoarea emigrării maghiarilor au făcut o asiduă propagandă preoţii Laszlo Untu (Dorneşti), Bavrii (Bavin) Anton, Malek şi Bogdanovschi (Măneuţi) şi respectiv Elkes Deneş, din Ţibeni. Din Cluj a sosit la Măneuţi Albrecht Desideriu, de profesie avocat originar din Huedin, însoţit de Josif Balint şi Siegrief Franz. Au luat contact cu intelectualii din comună, făcând propagandă în favoarea repatrierii. Legaţia Ungariei din Bucureşti le-a transmis, pe diferite canale, faptul că urmează să se repatrieze şi să înceapă întocmirea de liste în acest sens. Preotul László Untu (Dorneşti) a început întocmirea de liste, fiind ajutat de localnicii de etnie maghiară Iliaş şi Imre Fofilon, aproximativ 70% dintre maghiari înscriindu-se pe aceste liste. Maghiarii cu stare materială bună şi foarte bună erau neliniştiţi, necunoscând perspectivele care-i aşteptau în Ungaria, în schimb cei cu o stare materială mai precară erau chiar entuziaşti. Euforia plecării s-a răspândit rapid în rândurile maghiarilor, care aşteptau acest ocazie cu multă nerăbdare, manifestând, în mod deschis, dispreţ şi ostilitate (fără a se înregistra conflicte) faţă de autorităţile române. Sub impactul emoţional al plecării, neavând probabil o altă soluţie la îndemână, maghiarii bucovineni au început să-şi vândă obiectele de prin casă (alţii şi le-au distrus), recurgând la tăierea pomilor fructiferi şi a gardurilor care le împrejmuiau proprietăţile. Preotul Bavin Anton din Măneuţi a înscris un număr de 100 de băieţi şi fete care urmau să constituie batalioanele „Voinicii”, ce urma să acţioneze în partea de nord-vest a Transilvaniei, cedată Ungariei prin intermediul Dictatul de la Viena (Unirea părţii de NV a Transilvaniei cu Ungaria în istoriografia maghiară – n.n.) de către România. Învăţătorul pensionar László Ambrus din Dorneşti (fost director al şcolii primare din localitate) s-a dovedit a fi un agitator fervent în favoarea plecării (inclusiv în comunele Ţibeni şi Măneuţi), el întâlnindu-se, în acest scop, la Rădăuţi, cu Márton Ferenc, primarul comunei Dorneşti (29 noiembrie 1940). Primarul localităţii Ţibeni, Györfi Lajos, alături de secretarul Barlis Iosif, i-a eliberat lui Falukori Istvan un certificat de emigrare, dându-i recomandări favorabile la 9 noiembrie 1940. Acelaşi lucru s-a întâmplat în multe alte situaţii – cazul lui Kiss Lajos din Dorneşti ş.a. Maghiarii aveau la rever ascuns steagul Ungariei şi îmbrăcau – conform textelor –, cândva de a ajunge la frontiera de vest cu Ungaria haine ponosite pentru a stârni compasiunea conaţionalilor. Kálmán Németh, fost preot în comuna Vornicenii Mari, a trimis, în martie 1941, din comuna Carei Mare unde se stabilise, o scrisoare conaţionalilor săi din judeţul Suceava, îndemnându-i să se repatrieze cu susținerea Legaţiei Ungariei din Bucureşti. În primăvara anului 1941, un număr de 4 500 de maghiari s-au repatriat. Ulterior, datorită evoluţiei evenimentelor (sinuciderea premierului Pál Teleki, atacarea Iugoslaviei), în cadrul şedinţei guvernului maghiar din 28 aprilie 1941, a fost aleasă varianta Backa – localitate situată pe teritoriul iugoslav, însă aparţinând de teritoriul Ungariei milenare. La 11 mai 1941, între România şi Ungaria a fost semnată o înţelegere privind repatrierea secuilor din Bucovina. Repatrierea s-a desfăşurat sub coordonarea Consiliului Guvernamental pentru repatrierea maghiarilor din străinătate, în intervalul 10 mai–21 iunie 1941. În primăvara anului 1941, comunitatea maghiarilor dispunea deja de actele necesare repatrierii (exceptând 12 familii din comuna Ţibeni, 9 din comuna Măneuţi şi 90–100 din comuna Dorneşti, care au invocat greutăţile materiale). Zilnic, din gara Dorneşti plecau circa 400–500 maghiari îmbarcaţi în vagoane. Din Dorneşti au plecat familiile: Csobor István, Barabás, Jeremus, Miklós Jeremus. În rândurile maghiarilor a fost răspândită şi materializată intenţia autoincendierii (21–21 mai 1941: incendii înregistrate în comuna Măneuţi, „la ce mai buni gospodari maghiari”) propriilor gospodării. Până la începutul lunii mai 1941, casele au fost dărâmate în comunele Măneuţi (73), Dorneşti (20) şi Ţibeni (12). Unii dintre emigranţi maghiari s-au reîntors, trecând frontiera fraudulos. Maghiarii din Bucovina s-au îndreptat înspre Voivodina (Backa), urmând apoi (1944) localităţile din sudul Ungariei (Tolna, Baranya, şi Zomba – aşezare preferată de secuii repatriaţi din Dorneşti). În total, spre Bácska au emigrat 13 200 de secui. Alături de aceştia au emigrat şi cele 200 de familii de secui, stabilite iniţial pe teritoriul judeţului Satu Mare. Condiţiile de viaţă au fost vitrege în Bácska, aici coloniştii fiind nevoiţi să-şi schimbe meseriile, pentru a putea supravieţui. Bunurile rămase au fost preluate de statul român (maghiarii fiind consideraţi, prin dispoziţia din 12 septembrie 1944, ,,absenteişti”) şi repartizate cetăţenilor români conform reformei agrare din 23 martie 1945. Locuinţele maghiarilor au fost preluate de către cetăţeni români din Costişa, Vicov, Gălăneşti ş.a. Strămutarea maghiarilor a avut la bază iniţiativa guvernului Ungariei şi a determinat plecarea masivă a locuitorilor satelor din Bucovina. Plecarea lor a pus punct final unei experienţe istorice, fapt care, alături de strămutarea populaţiei germane, Holocaustul şi repatrierea populaţiei polone a pus capăt multiculturalităţii Bucovinei istorice. Legăturile maghiarilor cu Bucovina, deosebit de puternice, n-au fost – lucru foarte important – nicicând întrerupte, amintirea spaţiului bucovinean fiind perpetuată de către urmaşii lor.
Daniel Hrenciuc (născut la Chilia Veche, jud. Tulcea – 1968), cercetător ştiinţific gr. 3 la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană Iaşi – Filiala a Academiei Române. |
|
