bogdan
Administrator
Data inscrierii: 06/Noi/2008
Mesaje: 15
|
 Trimis Titlul subiectului |
    |
|
Identitatea Culturala a Ceangailor din Moldova in Contextul Integrarii Europene
Biserica Catolică din Moldova. Misionariatul italian şi maghiar
Documentele istorice vorbesc despre existenţa catolică pe teritoriul Moldovei încă din prima parte a secolului XIII, îndată ce călugării dominicani reuşesc să increştineze poporul migrator al cumanilor, temporar aşezat în sudul Moldovei. În 1234, Bela, principele de coroană al Ungariei , primeşte de la Papa Grigore al IX – lea o scrisoare prin care i se ordonă să numească valahilor din Cumania (ţinuturile de la miazăzi şi rasărit de Carpaţi ) un episcop catolic, fiindcă unii dintre aceştia , atât unguri cât şi germani, primesc tainele bisericeşti de la „oarecare pseudoepiscopi ce ţin ritul grecilor”, şi aceştia, „locuind printre ei, trec la credinţa lor”(Giurescu, 2000,276). Acest fapt atestă că în anul 1234 , românii cunoşteau ritul latin doar prin intermediul germanilor şi ungurilor, puţini la număr şi uşor de asimilat în lipsa unui episcop catolic, însă nu îl adoptau, atrăgându-i pe saşi şi pe unguri la legea lor răsăriteană (Ferenţ, 2004, 64). Episcopia Cumanilor sau a Milcoviei, a fost distrusă de marea invazie mongolă din 1241(Fig. Nr. 5).
Primele colonii catolice s-au compus în Moldova prin secuii ce descălecau la poalele estice ale Carpaţilor .Radu Rosetti (1905) argumentează că „strămoşii ciangăilor au alcătuit nişte colonii militare , aduse de Coroana ungară în Moldova pentru paza Regatului şi aşezate chiar pe graniţă, alcătuită de râul Siretiu”(1905, 36), în jurul anului 1250.
În următorul secol, Papa Urban al V – lea conține să se trimită 25 de fraţi „pentru cultivarea viei Domnului” în părţile Lituaniei, Rusiei şi Moldovei. În plină campanie de catolicizare a naţiunilor, domnul Moldovei Laţco Voievod, împins de motive politice, îî comunică papei Urban al V – lea că vrea să se convertească la catolicism. Urmele acestei convertiri însă nu au rămas prea vizibile,fiind un gest politic, dar a precedat înfiinţarea Episcopiei De Siret, în 1371(Fig. Nr. 4).
Mai târziu, Biserica Catolică a avut un real sprijin în persoana Margaretei, cumnata domnului Laţcu, şi a fiului acesteia, Petru Muşatinul , timp în care se crește la Baia un nou centru al catolicismului (Nouzille, 2005), iar influenţa este păstrată mai departe de Ringala, a doua soţie a lui Alexandru cel Bun, care încearcă convertirea acestuia la catolicism. Cu acordul lui Alexandru cel Bun, la cererea regelui polon Vladislav Jagello şi a soţiei sale Anna de Cilli, papa Ioan al XXIII – lea înfiinţează Episcopia de Baia, „pentru propăşirea sufletelor şi în speranţa refacerii unităţii creştine”.
Venirea husiţilor în Moldova la jumătatea secolului al XV – lea, şi a protestanţilor la jumătatea secolului al XVI – lea, a îngreunat activitatea pastorală catolică, începând a fi refăcută abia spre sfârşitul secolului al XVI –lea şi începutul secolului al XVII – lea, prin sprijinul domnilor Petru Şchiopu, Ieremia şi Simion Movilă.
În 1607, prin numirea de către papa Paul al V – lea a călugărului franciscan conventual Ieronim Arsengo ca episcop titular şi la insistenţele domnului Simion Movilă, ia naştere Episcopia de Bacău, a cărei existenţă s-a întins până în 1818.
Neavând răsunet asupra poporului şi fiind uzitată în mare parte în scopuri politice, Biserica Catolică îşi perpetueză existenţa în Moldova sprijinindu-se pe cei câţiva colonişti de origine germanică sau maghiară.
Cel mai important raport despre viaţa catolicilor din Moldova de la mijlocul secolului XVII provine din bucată arhiepiscopului de Marcianopol, Marco Bandinus, cu ocazia vizitei sale apostolice în regiunea Moldovei, în vederea analizării situaţiei populaţiei catolice pentru Sfântul Scaun.
Scrisorile în limba latină şi italiană ale misionarului Bandini înspre Papă şi autorităţile bisericeşti poloneze, oferă detalii importante despre populaţia catolică din Moldova. Referindu-se la toată populaţia catolică cu termenul generic de „hungarus”, Bandini precizează că românii nu făceau o distincţie etnică între saşi, secui şi maghiari, numindu-i pe toţi „unguri”, aşadar catolici veniţi din Ardeal (Bandini, 2006,6). Constatând declinul catolicismului în Moldova, cauzat de lipsa păstoririi duhovniceşti şi convertirile la ortodoxism, a invaziei tătarilor, care în 1241 a distrus Episcopia Milcoviei, Bandini propune Sfântului Scaun reorganizarea vieţii catolice, „altminteri, în toată Moldova, peste şase sau peste cel mult zece ani, religia catolică se va prăpădi puţin câte puţin” (Codex, pars II,Addenda, I ). Etapa de declin va fi depăşită prin migraţiile masive din Transilvania, ce au urmat în secolele XVIII – XIX şi prin reorganizarea misiunii pastorale sub egida Congregaţiei De Propanganda Fide (Bandini,2006,9).
Ordinul Franciscanilor Conventuali, încredinţat cu misiunea apostolică din Moldova şi Valahia în 1625, au adus în regiunile româneşti misionari italieni, care erau capabili să înveţe rapid limba română, redactând numeroase cărţi de cult sau cu profil filologic în alfabetul latin, într-un moment în care în Biserica Ortodoxă era întrebuințat alfabetul slavon. Deşi misionariatul italian dădea roade excelente în limba română, limba oficială a Moldovei, vorbită de toţi catolicii,indiferent de etnie, prelaţii maghiari au militat pentru folosirea limbii maghiare ca limbă oficială a Misiunii Catolice, fapt cu care Marco Bandini a fost de acord, redactând acte în cele două limbi, română şi maghiară, pentru a pune capăt divergenţelor.
În 1787, Episcopul de Alba Iulia, Ignaţiu Batthyáni, cere printr-o scrisoare adresată Papei Pius al VI – lea , retragerea misionarilor italieni din Moldova şi înlocuirea lor cu misionari maghiari, motivând că limba română nu este înţeleasă de populaţia catolică. Cererea este aprobată, însă doar pentru trimiterea a doi misionari cunoscători de limbă maghiară în satele în care într-adevăr marea majoritate a populaţiei era de origine secuiască, pe valea Trotuşului (Mărtinaş, 1985). Încercările misionarilor unguri de folosire a limbii maghiare în predicare nu s-au oprit aici, însă începând cu secolul XIX, această limbă începe a-şi pierde prestigiul social în rândurile populaţiei catolice, rămânând activă doar în unele sate din grupul sudic, unde procesul de secuizare a fost mai lung.
Misionarii italieni au lăsat rapoarte cu importanţă demografică despre catolicii din Moldova. În 1599, Bernardo Quirini indică existenţa a 1 691 de familii, totalizând 10 774 de persoane, în 15 târguri şi 16 sate. În 1641, Pietro Deodato – Bogdan Bácksič, cu cinci ani cândva de venirea lui Marco Bandini, atestă existenţa a 3 297 de enoriaşi catolici în 25 de localităţi. Doi ani mai târziu, conventualul Bartolomeo Bassetti notează 27 de locuri cu 5 000 de catolici. Bandini totalizează şi el la sfârşitul catalogului1051 de familii (Codex,Catalogus).
Ediţia maghiară a Codexului lui Bandinus (Bandinus, Bibliotheca Moldaviensis,2004), ne furnizează o perspectivă diferită asupra vizitei arhiepiscopului în Moldova, concluzionând că nepăsarea Sfântului Scaun pentru limba maternă maghiară a ceangăilor se manifestă până în zilele noastre , prin neîndeplinirea cererilor contante a maghiarilor ceangăi din Moldova ca în bisericile lor slujbele religioase să se celebreze în limba maternă, fiind „parte integrantă a a celui deziderat al Vaticanului ca într-o ţară majoritar ortdoxă să existe o drojdie romano – catolică care să nu difere în limbă de populaţia majoritară” (Idem,290). La fel constată şi Domokos Pál Peter, în lucrarea sa „A Moldvai Magyarság” din 1987: „Printre anii 1622 şi 1818 cunoaştem ulterior nume 54 de prefecţi misionari însărcinaţi cu munca de igienă sufletească a ceangăilor maghiari, neavând printre ei nici unul de naţionalitate maghiară” (Ibidem, 291). Denumirea de „unguri” folosită constant de Bandinus, pe urmă cum am precizat mai sus, este speculată de Domokos Pál Peter pentru a argumenta că cele 5 000 de suflete catolice menţionate de acesta sunt maghiari ceangăi. De asemenea, el enumeră alte 29 de localităţi de maghiari ceangăi datate cu mult înaintea vizitei lui Bandinus, care nu sunt amintite în raport, ascunzându-se poate „sub denumirea satelor enumerate în raportul lui Bandinus”(Ibidem, 294).
Pentru a înţelege cât mai corect raportul episcopului Marco Bandini, există câteva elemente care nu trebui pierdute din a fi luate în considerare, după cum urmează (Codex, 2006, 24 – 27):
- Influenţa exercitată asupra ierarhului de căte Petru Parcevich şi Paul Beke, călugăr iezuit maghiar, care i-a fost apropiat lui Bandini pe durata vizitei sale apostolice în Moldova. Denumirile maghiare ale localităţilor, maghiarizarea numelor de familie şi atribuirea numelui de „unguri” sunt opera lui Beke, în circumstanţele în care Bandini nu era cunoscător al limbii maghiare.
- Antipatia lui Bandini faţă de meritele confraţilor conventuali, despre care spune că nu cunosşteau limba română, cân de fapt aceştia traduseseră în 1644 un catehism în limba română.
- Lacunele de informare datorate încrederii în „mărturia bătrânilor”.
- Melodramatismul lui Bandini, determinat de dorinţa de a influenţa pe papă şi pe cardinali, descriind cu lux de amănunte sărăcia şi păţaniile din partea domnitorului Vasile Lupu.
I.1.B.. Geneza fenomenului ceangău
În ultima vreme, în terminologia românească prin ceangăi se înţelege doar ramura din Moldova a ceangăilor, în condiţiile în care în trecut erau numiţi ceangăi şi cei din Ghimeş, judeţul Harghita, de confesiune romano – catolică şi naţionalitate maghiară, sau cei din Ţara Bârsei, judeţul Braşov, de confesiune evanghelică lutherană şi naţionalitate maghiară. Astăzi când ne vorbim despre ceangăi ne referim la o populaţie din Moldova, de confesiune romano – catolică şi de naţionalitate română sau maghiară. Aceştia se disting prin particularităţi lingvistice, iar identitatea lor s-a bazat în primul rând pe apartenenţa la Biserica catolică de rit latin.
Confuziile cu privire la denumirea de ceangău au apărut în debutantul rând din necunoaşterea subiectului, ce a fost interzis sau manipulat în perioada comunismului.
Prima menţiune documentară a denumirii de ceangău a fost făcută de preotul maghiar Petru Zöld, preot secui originar din Madefalău, astăzi Siculeni, judeţul Harghita. Acesta s-a refugiat în Moldova timp de cinci ani, după ce din cauza evenimentelor social – politice ale vremii a fost întemniţat la Alba Iulia, de unde a evadat după un an (Mărtinaş, 1985). Un izvor important pentru cunoaşterea vieţii catolicilor reprezintă cele trei scrisori ale lui Zöld:
a. Notitia de rebus hungarorum qui in Moldavia et ultra degant, scripta Ad. R. D. Petro Zöld parocho Csik – Delmensi in Siculia data ad A.R.P. Vincenti Blaho din 1970
b. Scrisoarea către Ignaţiu Batthyáni, episcopul Transilvaniei, din 11 ianuarie 1781
c. Scrisoarea către Andrei Dudassi, călugăr paulin, din 3 iunie 1787.
Analizând problema misionariatului maghiar cu care se confruntă catolicii din Moldova, Zöld îşi arată nesiguranţă faţă de viitorul limbii maghiare din această ţară , numindu-i pe aceştia csango – magyarok , un metiaj de unguri şi saşi. Fără a se cunoaşte provenineţa denumirii, aceasta a rămas denumirea de sub care catolicii din Moldova încearcă să se elibereze până în zilele noastre, considerând denumirea de ceangău drept o insultă.. Etimologic, termenul ceangău ar deriva de la verbul secuiesc csangani , care înseamnă a se corci, sau din ungurescul sovago, tăietor de sare (Iorga apud Cotoi, 2003), sau din termenul maghiar csang/csang, a hoinări (Tanczos, apud Cotoi, 2003).
Denumirea de ceangău este datorată limbii pe care aceştia o vorbesc. Aşa cum admite şi Zöld, ceangăii vorbesc ungureşte „foarte dezagreabil”, folosind baza românească de audiţie şi articulaţie în vorbirea limbii maghiare, din cauza incapabilităţii de a rosti anumite sunete din limba maghiară, înlocuindu-le cu unele româneşti apropiate (Mărtinaş, 1985, 28 - 29). În limba română, denumirea de ceangău nu are nici un înţeles, aceasta având un sens peiorativ pentru populaţia catolică denumită astfel.
În timpul refugiului său în Moldova, desfăşurată cu circa zece ani după stabilirea locuitorilor în satele vizitate, în 1766, Zöld constată că „toţi cunosc şi vorbesc la fel româneşte şi ungureşte”( Zöld, apud Mărtinaş, 1985, 30 – 31). Concluzia care reiese de aici este că perioada de aproximativ zece ani de la aşezarea locuitorilor în teritoriu care a precedat vizita lui Zöld, nu era suficienă pentru asimilarea de către moldoveni, care presupune o perioadă mult mai îndelungată de timp. Astfel, bilingvismul ceangăilor era mult mai vechi, din perioada în care aceştia locuiau în Transilvania (Mărtinaş, 1985, 31 – 32). În Notitia , Zöld precizează că ceangăii vorbesc destul de neplăcut limba maghiară, sau că vorbesc peltic şi sâsâit, fenomen caracteristic după Mărtinaş unor graiuri locale transilvănene.
Forma primară a termenului ceangău se află în maghiarul csáng , cu variantele csángani, csángódni, elcsángódni, cu înţelesul de străin, înstrăinat, arătând o însuşire sau o calitate, ffind astfel, un nume calitativ şi nu unul etnic, folosit de secui pentru a-i diferenţia pe cei ce erau români, sau alţi oameni ce trăiau în secuime, aspiranţi la valoarea de secui(Coşa, 2007, 27).
O definiţie a O. G. Lecca (1937,137) , ne spune despre „ciangăi” că sunt „locuitorii de origine maghiară(secui) din Moldova, ţinut. Bacău şi Roman, în jurul văei Siretului .Stabiliţi acolo din deosebite timpuri, începând din sec. 13, ca colonii la marginea regatului ung., sau lucrători la minele de sare(valea Trotuş – Ocna). Până azi au păstrat limba, religia, catolică, obiceiurile şi satele lor, şi ceeace e caracteristic, persoanele feminine poartă minus excepţie vechiul costum românesc”. Trimiterea la secui ne spune: „(...)Românii aflaţi în regiunea secuiască, s-au contopit cu ei.(La 1300 docum. Vorbesc de satele româneşti „din mijlocul secuilor”). Încă din sec. 13, aflăm pe secui răspândiţi prin partea de jos a Moldovei actuale (Bacău – Putna), în valea Trotuşului. Ei ţineau de episcopia catolică a Milcoviei din s. 13, apoi de a Bacăului. Sate secuieşti se întâlnesc mai târziu şi pe valea Siretului, răspândite prin ţinut. Bacău, Roman, Iaşi. Aceşti secui din Moldova sunt cunoscuţi sub numele de ciangăi.” (Lecca, 1937, 469).
Definiţiile de mai sus pun în evidenţă atât aspectele etimologice şi istorice cât şi „stigma” (Cotoi, 2003) unei populaţii asupra căreia se fac presiuni pentru a descoperi origini pe marginea cărora să se poată specula interese politice, aşa cum Ferenc Pozsony (2006,8) explică : „the ethnological concept of csángó denotes a group somewhat distanced from Hungarians on language, culture and social planes, while not yet fully embedded or integrated into the Romanians”.
„Inovaţia lingvistică” făcută prin alăturarea celor doi termeni „ceangău” (folosit în Transilvania) şi „ungur”(folosit în sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum se mai numea Transilvania), raportându-se la o comunitate, a dus la crearea unui „fals etnonim” şi crearea unei „false probleme etnice” în Moldova (Coşa, 2007, 17 – 18).
Astfel, etnonimul „ceangău” a dus la evoluția interesului ştiinţific pentru căutarea originilor acestei populaţii, demers care a dus la crearea unor teorii controversate din punct de vedere ştiinţific.
Generalizarea utilizării termenului ceangău la adresa catolicilor din Moldova a avut urmări ce au creat o criză identitară, din cauza accentuării alterităţii de către populaţia majoritar ortodoxă. Problema impactului pe care l-au avut locuritorii catolici asupra societăţii moldovene româneşti , cere o analiză atentă a raportului dintre identitate şi alteritate din perspectiva catolicilor şi o evidenţiere a strategiilor de integrare socială a cestora în cadrul comunităţii majoritare.
Problema originii (cumană, maghiară ,protoromână ,pecenegă, cabară, hunică, română)
Ca aşezare geografică şi ca origine, ceangăii cuprind două categorii etnice diferite. Marea majoritatea a celor concentraţi în grupul nordic, în zona Romanului şi Bacău, în grupul sudic, derspre care se ştie sigur că nu sunt secui, au coordonate entografice şi tradiţii româneşti Cei situaţi în marea lor majoritate pe valea Trotuşului şi a Tazlăului, sunt de origine secuiască, cu un grai asemănător de cel secuiesc (Mărtinaş, 1985,12).
Prima ipoteză vehiculată cu privire la originea ceangăilor a fost cea a originii cumane, apărută în 1837, în urma studiului lui Gegö Elek pentru Societatea Maghiară de Ştiinţe, în urma constatării unor elemente nemaghiare în studiere vieţii ceangăilor(idem).Teoria a fost adoptată mai târziu de savantul german Gustav Weigand pe baza rostirii siflante a acestora (Coşa, 2007), considerată un reflex întarziat din limba cumană.Această ipoteză a fost abandonată în prima jumătate a secolului al XX – lea.
Deşi nu se poate stabili nici un fel de corespondenţe lingvistice sau etnografice între ceangăi şi cabari, sau între ceangăi şi pecenegi, aceste teorii nu au fost neglijate, adăugându-se chiar ipoteza originii hunice.
Unii cercetători credeau despre ceangăi ca ar avea o origine mai veche decât a românilor pe spaţiul moldav(Atilla de Gérando, Jean Tatrosi), fiind o bază a teoriilor viitoare conform cărora ceangăii ar fi urmaşi ai maghiarilor din Atelkuzu, care, plecând din Pannonia s-au stabilit pe văile Siretului, Moldovei şi Bistriţei (Mărtinaş, 1985,16; Coşa, 2007, 21).
Teoria originii maghiare a avut simpatizanţi şi printre istorici români precum A.D. Xenopol, D. Onciul, R. Rosetti , care au fost de acord că ceangăii ar fi o populaţie de origine maghiară, considerând limba vorbită şi catolicismul ca fiind indicaţii suficiente. Radu Rosetti (1905) spune despre aceşti unguri „iuţi la mânie, dârji, nesupuşi , aplecaţi către beţie” (1905, 2) că fac parte din „populaţiunea ungurească din Moldova”, numărând în jur de 50 – 60 000 de suflete, „toţi de religie catolică”, împărţiţi în „ciangăi” şi secui.
Necesitatea realizării unor demersuri ştiinţifice care să inglobeze şi date lingvistice, etnografice şi folclorice privindu-i pe ceangăii din Moldova a dus la înfăptuirea unei bibliografii impresionante începând cu întâia jumătatea a secolului XX. Domokos Pál Peter (1931), evident susţinător al originii maghiare, a realizat cercetări abordând aspecte istorice, ecleziastice, etnografice şi folclorice, concluzionând că limba română vorbită de ceangăi este consecinţă a asimilării de către moldoveni a acestora, ce aparţin naţiunii maghiare, întrucât vorbesc ungureşte (Coşa, 2007, 21 – 23).
Lükö Gábor (1936) stabileşte pe baza materialului etnografic că grupul nordic este grupul maghiar cel mai vechi, grupul arhaic al maghiarilor din Moldova, în măsura în care ceangăii din zona Siretului şi Trotuşului au legături cu Secuimea (ibidem).
Printre cercetătorii români ce au arătat interes asupra cazului ceangăilor a fost preotul Iosif Petru Pal, în lucrarea sa „Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, păstorii lor de veacuri”, în care doreşte a motiva că „poporul catolic moldovean nu poate avea o altă origine decât cea românească”(Pal apud Dănilă,2006).
Publicată post mortem, în anul 1985, „în cadrul politicii asimilaţioniste practicate de regimul din acei ani” (Andreescu, 2003), „Originea ceangăilor din Moldova” a lui Mărtinaş oferă ca argument în demonstrarea faptului că ceangăii moldoveni sunt de fapt români din Transilvania, care „scoşi în afara celor trei naţiuni medievale(unguri, saşi, secui)”, s-au stabilit în Moldova, pe valea Siretului, o analiză fonetică şi lexicală a limbii „ceangăieşti”, în care găseşte elemente specifice graiului românesc transilvănean ( rostirea siflantă, rostirea s:ş, rostirea z:j, conservarea lui l’ muiat).
Aspecte lingvistice
Vom prezenta mai jos consideraţiile lingvistice asupra graiului ceangăiesc culese de „cărturarul” Dumitru Mărtinaş, fiind cele mai relevante din bibliografia studiată, aducând argumente ce nu pot fi neglijate într-o trecere în revistă a unei probleme complexe cum este cea a ceagăilor din Moldova. Studiile sale pentru lucrarea „Originea ceangăilor din Moldova” au durat aproape 50 de ani, şi au fost făcute în peste 70 de sate cu locuitori romano – catolici (www.asrocatolic.ro) .
Pornind de la criteriul lingvistic, autorul se sprijină pe graiul românesc al ceangăilor, înfățișare căruia nu i s-a acordat extrem de multă importanţă în cercetările anterioare acestuia. Mărtninaş susţine că ceangăii „nu trebuie confundaţi şi nici nu trebuie priviţi ca descendenţi ai vechilor colonişti maghiaro – secui şi saşi de aici” (1985, 47), întrucât cea mai mare parte a locuitorilor maghiaro – secui şi saşi din vechile comunităţi catolice din Moldova dispăruseră la sfârşitul secolului al XVIII –lea (Coşa, 2007, 26). Reprezentând o nouă stratificare de populaţie românească din Transilvania, stabilită în Moldova succesiv în următorii ani, ceangăii şi graiul lor transilvănean sunt „dovada peremtorie a originii lor româneşti” (ibidem).
Consideraţii generale privind aspectele lingvistice
Mărtinaş (1985, 60 – 70) ne deține fenomenul lingvistic ceangău sub două aspecte: originar românesc transilvănean şi maghiar, ca rezultat al procesului de secuizare. Din perspectiva românească, graiul siflant caracteristic ceangăilor din Moldova face parte din categoria graiurilor siflante transilvănene, care de-a lungul timpului au dispărut, dar care aveau ca zone de extindere Transilvania de sud – vest, Banat, nord – vestul Olteniei şi sud – estul Transilvaniei, provenienţa ceangăilor. Această rostire siflantă, s : ş (sz : s) nu are origini nici secuieşti, nici maghiare, ea pătrunzând la secui de la populaţia asimilată, ceangăii. Arhaicitatea graiului a fost păstrată până în zilele noastre ca efect al izolării lingvistice datorată apartenenţei lor confesionale.
Distincţiile fonetice ale graiului ceangău faţă de cel românesc sunt trei (Mărtinaş, 1985, 71 – 87): africatizarea dentalelor t, d urmate de e, i (exemplu frunci, munci, lapci), rostirea siflantă s : ş şi z : j (exemplu sărpi, coazî, săsî, cozoc) şi conservarea lui l’(muiat) netrecut la I, atestată la verbul a lua: eu l’eu, tu l’ei, el l’e, ei l’eu.
Întocmai ca şi la stabilirea unei origini istorice, preocuparea pentru originea lingvistică a fenomenelor fonetice caracteristice graiului ceangăiesc a dus la crearea unor ipoteze. Ipotezele originii cumane şi originii maghiare ale fenomenelor nu au adus argumente care să ateste existenţă vorbirii siflante la cumanii asimilaţi de maghiari aşezaţi în secolul XIII între Tisa şi Dunăre, respectiv la maghiarii din Athelkuzu . Nefiind un fenomen lingvistic izolat, ci unul “care are la bază un element etnografic comun”(Borcilă apud Mărtinaş, 1985) cu alte graiuri dezvoltate în cadrul limbii române, el reprezintă “o moştenire fonetică din română primitivă, care la rândul ei l-a moştenit direct din limba latină, iar aceasta din indoeuropeană” (Mărtinaş, 1985, 81 – 84).
Din punct de vedere lexical , originea maghiară a ceangăilor este infirmată de “terminologia lor religioasă, de criteriul suveran al faptelor lingvistice şi folclorice”(ibidem, 89) şi de regionalismele de origine latină (exemplu ler- lat. Lever “cumnat”, corindă – lat. kalenda) (ibidem, 90 – 93).
Codexul lui Marco Bandini ne dăruiește de asemeni importante informaţii de ordin lingvistic despre ceangăii din Moldova., cuprinzând ipostaze ale vieţii private şi publice ale comunităţii. Nume comune, nume de ranguri bisericeşti, nume de locuri, nume de dregătorii, nume de târguri şi sate, nume de persoane notate de misionarul Bandini atestă originea română a populaţiei păstorite de acesta. Teribil de bine evidenţiată în Codex este vorbirea siflantă , fenomen constatat de Petru Zöld în secolul XVIII, de Weigand în secolul XIX (Codex, 2006, 16) şi de numeroşi alţi lingvişti români şi străini în următoarele secole. Bandini a reflectat pe cât posibil în studiul său pronunţia cotidiană din vremea lui, notând s pentru ş (Terebes, Illyes, Lacatus), sau palatizarea dentalei t (Cheţcani pt Teţcani), sau palatizarea consoanelor iniţiale (Petre notat ca Ghetre, fenomen curent şi în graiul moldovenesc actual) (Ibidem, 15 – 16).
Concluzii
Concluziile de ordin lingvistic ale lui Dumitru Mărtinaş (1985) şi ale episcopului misionar Marco Bandini ilustrează caracterul românesc al ceangăilor bilingvi, care constrânşi de împrejurări istorice au adoptat a doua limbă pentru a coexista, dar care au redevenit „unilingvi, ca şi în perioada lor istorică premaghiară” (Mărtinaş, 1985, 94), studiul acestui „document de limbă” ducând la înţelegerea trecutului şi provenienţei lor. Conştiinţa lingvistică românească este evidentă şi intens argumentată pentru Mărtinaş, considerând dualismul dialectal al ceangăilor doar un reflex istoric fabricat spontan, în urma necesităţilor conjuncturale. Graiul românesc transilvănean vorbit de aceştia este o incontestabilă dovadă că apartenenţa naţională nu este dată de diversitatea confesională şi nici ghidată de diverse modele de interese, ci de elementele culturale arhaice specific româneşti, care au păstrat integritatea culturală şi identitatea naţională, iar utilizarea limbii comunităţii din care a conceput parte este un indicator de toleranţă.
Influenţele asupra limbii au avut loc, atât din partea maghiară spre cea românească, cât şi invers.Dăm ca exemplu sufixele:
1. –şag, magh –sag: furtişag, vălmăşag
2. –şug, magh –seg: meşteşug, vicleşug
3. –eş, magh –es: chipeş, gureş, oacheş
4. –ăluire: chezăşluire
5. –aş, -uş – nomina gentis : lăcătuş (Giurescu ,2000, 240).
Influenţe politice, etnice şi religioase.
Conflictul de interese politico – etnico – religios nu se mai desfăşoară în vederea stabilirii originii ceangăilor. Această origine pierdută în negura timpului sau în negura conflictelor de interese mai are astăzi doar scop speculativ.
Problema ceangăilor din Moldova are profunde determinări politice atât externe cât şi interne. Pe plan extern, conceptul revizionist al „Ungariei Mari” (în maghiară Nagy – Magyarország), de revenire a Ungariei la graniţele avute înainte de 1918, a stârnit îngrijorare în ţările vecine, România, Cehia, Slovacia şi Iugoslavia, care au căutat soluţii de politică externă pentru a contracara poziţiile revizioniste. Naţionalismul maghiar se exprimă în România prin grupuri de etnie maghiară, cum sunt secuii care doresc o autonomie regională în judeţele Harghita şi Covasna, unde sunt majoritari, şi prin UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România), partid implicat în guvernare. În viziunea aceasta, ceangăii sunt consideraţi cea mai estică comunitate maghiară, argumentând drepturile asupra Ungariei Mari (Fig. Nr. 2).
În România îşi desfăşoară activitatea un număr important de organizaţii cu caracter revizionist şi iredentist în vederea refacerii Ungariei Mari., cu simpatizanţi în judeţele cu populaţie majoritar maghiară din Transilvania .Activităţile acestora au un caracter naţionalist – revizionist şi vizează negarea caracterului naţional – unitar al statului român, diminuarea suveranităţii acestuia în zone locuite compact de minorităţi etnice comunitare, subminarea activităţii şi autorităţii unor instituţii legale ale statului în aceste zone, obţinerea autonomiei pe trei nivele: cultural, administrativ şi teritorial. Printre astfel de organizaţii se numără: Mişcarea Tinerilor din cele 64 de comitate, Tinerii Maghiari din Ardeal, Tinerii Maghiari Uniţi, Legiunea Secuiască, Societatea Trianon, Descălecarea 2000, Mişcarea de dreapta pentru Ungaria a Tineretului, Comitetul de Iniţiativă Bolyai, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, Uniunea Civică Maghiară.
În Moldova, Asociaţia Maghiarilor Ceangăi, afiliată a Uniunii Democrate Maghiare din România din 1995, desfăşoară activităţi de predare a limbii maghiare extraşcolar. Împreună cu Fundaţia culturală Siret (www.ceangai.ro) , desfăşoară activităţi culturale şi educaţionale, colaborând cu alte asociaţii sau fundaţii precum:Asociaţia Petás Incze János din Suedia, care promovează „cultura ceangăilor”,Institutul Balassi Bálint din Budapesta, care asigură locuri anual pentru studenţii de origine maghiară din Moldova, Universitatea Sapientia din Transilvania, care de întocmai predă locuri specilae pentru ceangăii din Moldova, Uniunea Cadrelor Didactice Maghiare din România, care se ocupă de buna desfăşurare a orelor de limbă maghiară din câteva sate din judeţul Bacău, Fundaţia Kallós Zoltán din Răscruci judeţul Cluj, organizatoare de tabere (www.ceangai.ro), Fundaţia Domokos Pál Péter cu sediul la Miercurea Ciuc, Fondul Unit Maghiar din San Francisco şi Asociaţia Szabadságharcos, cu scopuri educaţionale, în limba maghiară (Borbáth, 2007).
Pe plan religios, Biserica Catolică din Moldova a susţinut originea română a ceangăilor, considerând că dreptul confesional nu ţine de apartenenţa etnică, ci de liberul arbitru, iar pluralitatea religioasă în România nu este un împediment în a constitui o naţiune. Timp de veacuri, identitatea ceangăilor s-a bazat pe religia romano – catolică şi pe limba pe care au vorbit-o în familie şi în comunitate.Acest lucru poate să lămurească faptul că legăturile cu religia catolică au fost nespus de strânse.Lipsa unei cercetări istorice locale a favorizat diversele speculaţii care s-au făcut pe seama identităţii catolicilor din Moldova. Eforturile Bisericii Catolice s-au concretizat prin lucrarea lui Ion H. Ciubotaru, autor al volumelor „Catolicii din Moldova. Universul culturii populare” (2003), care se caracterizează prin trei mari idei: prezentarea istoriei unuia dintre cele mai vechi comunităţi confesionale de pe teritoriul Moldovei, argumentarea faptului că întreaga cultură populară a catolicilor moldoveni reflectă întreaga cultură a poporului român şi oglindirea convieţuirii dintre catolici şi ortodocşi într-un climat paşnic, lipsit de discriminări. Cele trei volume ale lucrării sunt consacrate arhitecturii tradiţionale, portului popular, obiceiurilor tradiţionale şi problemelor legate de folclor, sintezându-se într-o concluzie clară: „Populaţia romano – catolică a fost şi a rămas mereu română” (Ciubotaru, apud Roca, 2003)
Asimilarea etnică a ceangăilor din Moldova
Dacă din punct de vedere etnologic ne interesează studiul originii, întinderea în spaţiu şi transmiterea în timp a tradiţiilor, din punct de vedere sociologic ne oprim asupra proceselor sociale desfăşurate în cadrul comunităţii la care ne referim, asimilarea şi influenţele externe exercitate asupra ei.
Vorbind de asimilare ne referim la procesul prin care un grup străin sau subordonat se integrează în societatea dominantă (Oxford, 2003, 53) şi presupune faptul că grupul subordonat ajunge să accepte şi să interiorizeze valorile şi cultura grupului dominant, şi existenţa unei asimetrii generate de modul de distribuire a raporturilor de tărie şi de control social sau de gradul de adecvare a culturii unui grup la condiţiile structural – istorice ale comunităţii mai largi în care este integrat (Babel, 1993).
Eliminarea sau asimilarea unui grup etnic are loc în momentul în care grupul dominant nu acceptă tradiţiile culturale sau trăsăturile fizice ale acestuia( Chiru, 2005). În cazul ceangăilor, nu poate fi vorba nici de tradiţii diferite , ele fiind în totalitate româneşti, nici de trăsături fizice neacceptate, fiind vorba de aceeaşi rasă europeană. Ce s-a întâmplat atunci în cazul lor? Nefiind o minoritate etnică , ci o comunitate religioasă bilingvă, ceangăii s-au trezit în mijlocul unui conflict de interese despre care nu ştiu foarte multe, dar căruia trebuie să se conformeze. Procesul de asimilare a cărui „victimă” sunt este foarte confuz. Asimilarea culturală este mai mult de ordin teoretic. Componentele civilizaţiei tradiţionale a ceangăilor „se caracterizează printr-o intensă unitate şi poartă pecetea inconfundabilă a spiritualităţii româneşti”(Ciubotaru, 1998, 8) .
Sub acest aspect, din punct de vedere identitar, un ceangău nu se poate percepe ca diferit faţă de populaţia română ortodoxă cu care convieţuieşte. Discriminarea la nivel comportamental există doar atunci când vine vorba de limba vorbită. Argumentul la întrebarea „Vorbiţi ungureşte?” va fi: „Sunt ortodox. Nu am de unde şti ungureşte!”. Concluzia care se desprinde de aici este faptul ca limba vorbită de ceangăi este strict corelată cu religia romano – catolică a acestora, aspect susţinut de majoritatea istoricilor români. Denumirea de „unguri” se referea la faptul că aceştia proveneau din Transilvania, numită şi Ţara Ungurească.
Nici din punct de vedere civic nu există cazuri în care discriminarea să se remarce. Populaţia romano – catolică a participat la evenimentele istorice marcante pentru naţiunea română , nepunându-se nicicând problema de apartenenţă etnică pe baza căreia să se facă speculaţii.
Atunci, ce rămâne de asimilat? Practic singurul lucru pe care se mai poate specula este limba pe care aceştia o vorbesc. Maghiară? Sau română? Atractiv este faptul că în ziua de azi, ceangăii vorbesc ambele limbi menţionate.Ba mai mult, am putea spune chiar trei, dacă e să adăugăm graiul ceangăiesc ca fiind distinct limbii maghiare, fiind o siluetă arhaică a acesteia. Ceangăieşte încă se mai vorbeşteîn comunităţile mai izolate. Româneşte vorbesc copiii cu părinţii şi la şcoală, aceasta fiind cea mai importantă componentă a procesului de asimilare , şi maghiară. Limba maghiară literară se învaţă de câţiva ani în cadrul orelor extraşcolare aflate sub jurisdicţia Asociaţiei Maghiarilor Ceangăi din România. Dar ei ca ce anume se percep? Oferim mai jos un fragment dintr-un articol intitulat „Mărturie despre ceangăi” din revista „Moldvai Magyarság”:
„L-am întrebat pe om, pe ce limbă îi este mai drag? A răspuns că îi plac ambele limbi la fel, dar oare pe care-l consideră ca limbă maternă? A zis că consideră pe ambele limbi materne. Trebuia să sap mai adânc. În ce limbă visaţi? – întrebam. Păi...în maghiară – mi-a răspuns puţin resemnat.
Dar oare peste câteva decenii vor mai exista ceangăi moldoveni care visează în limba maghiară?”(Erzsébet Antal).
Fragmentul de articol atrage atenţia pus în antiteză cu Dumitru Mărtinaş (1985, 39), care vorbeşte despre conştiinţa lingvistică a populaţiei , care „continuă a vorbi şi a se ruga româneşte”, aşa cum bătrâna Măriţa Ladan de 85 de ani, din Butea, judeţul Iaşi, spunea în 1960 (ibidem): „Noi asă grăim cum am primit gi la oamini sii vechi, altfeli nu scim sî grăim, nu pucem. Asă-i la noi. Ungureci nu scim sî grăim. Nu pucem. Unguri îs altî limbî gi oamin”.
Concluzia este faptul că atunci când sunt întrebaţi în limba română, ceangăii vor răspunde în limba română, iar aunci când sunt întrebaţi în limba maghiară, răspund în limba maghiară. În acest caz, pentru a desemna apartenenţa etnică trebuie să săpăm mai adânc. Cum vorbeşte un ceangău româna şi cum vorbeşte maghiara? Încă de la apariţia termenului „ceangău”, Peter Zöld precizează că aceştia vorbesc toţi ungureşte şi româneşte, dar ungureşte „foarte dezagreabil” (Mărtinaş, 1985, 29).
Pentru a aplica în cazul ceangăilor din Moldova teorii de identitate etnică, vorbind aici de teoria anglo – conformităţii, teoria melting – pot sau teoria pluralismului cultural, ar trebui să exagerăm un pic. Astfel de teorii asimilaţioniste nu le putem aplica acestei populaţii, deoarece singura diferenţă faţă de populaţia majoritară este religia. Apoi, în situaţia unui grup din ce în ce mai restrâns, a doua limbă utilizată , limba maghiară.
Dacă ne referim la stereotipurile etnice care pot exista în cazul de faţă (Chiru, 2005, 35), nici acestea nu sunt legate decât de aspectele lingvistice legate de proveninenţa populaţiei catolice.
Conform teoriei identităţii sociale (Tajfel, 1978) , limba vorbită de un individ sau felul în care o vorbeşte atrage asupra lui evaluări benefice sau negative asociate cu grupuri sociale. Ca indicator al identităţii etnice, limbajul desemnează apartenenţa etnică. În mod clar un individ ce vorbeşte limba maghiară va fi considerat maghiar, iar modul în care acesta ascunde sau accentuează apartenenţa lingvistică desemnează în ce mărime identitatea lui etnică este o sursă de mândrie şi respect.
Dezvoltarea şi evoluţia individuală sunt influenţate de contextul cultural. Într-un context cultural românesc, un individ nu se poate dezvolta cu o altă conştiinţă decât română. Putem da ca exemplu o persoană care cântă la nunţi şi botezuri, în Frumoasa, care ne spune: „Noi, ceangăii, cântăm cântece moldoveneşti, adunate din moşi strămoşi, numai că le-am înflorit noi un pic”. Întrebarea a fost simplă: „Ce fel de cântece cântaţi?”. Răspunsul a fost cât se poate de complex. Reprezentând o comunitate, individul şi-a argumentat apartenenţa etnică românească, punând în evidenţă faptul că „ceangăii” sunt priviţi diferit, dar elementele culturale sunt identic româneşti.
Petit (1941, 9) cuprinde în câteva cuvinte definiţia etniei române: „este de origine etnică românească orice persoană care descinde din părinţi, bunici şi străbuni români”. Adaptând conform intereselor lucrării, putem afirma că: este de origine etnică maghiară orice persoană care descinde din părinţi, bunici şi străbuni maghiari. Pentru că ceangăii nu sunt o minoritate etnică, ci una religioasă , încadrarea loc în cadrul unei etnii se face după caracteristicile culturale predominante ale acestora.
Accentuarea grupului de apartenenţă se face din două părţi, română şi maghiară, asupra ceangăilor. Fiind o comunitate considerată hibrid, apartenenţa acestor oameni la grupul etnic al ceangăilor nu poate fi reală, în circumstanţele în care ceangăii nu sunt un grup etnic, deşi constituie subiectul unei controverse politice la nivelul Comisiei pentru minorităţi de la Consiliul Europei (Mihăilescu, 2003), care „a recomandat României să apere şi să păstreze cultura şi limba ceangăiască”.
Raportul despre ceangăi prezentat Consiliului Europei de doamna deputat Tytti Isohookana Asunmaa din Finlanda îi prezintă pe ceangăi ca fiind un grup etnic de religie romano – catolică de origine maghiară , ce au ajuns în stadiul final al asimilării, motiv pentru care sprijinirea acestui grup de către Consiliul Europei este necesară, pentru a nu se pierde această valoare culturală a ceangăilor. Consideraţi una din cele mai enigmatice minorităţi ale Europei, ajungând la un număr de până la 260 000 , cifră ce corespunde populaţiei catolice din zonă, din care doar 60 – 70 000 mai vorbesc dialectul maghiar, acestora le lipseşte o conştiinţă etnică, din cauza asimilării conştiente practicată de societate şi în special de Biserica Catolică. Delegata Consiliului consideră acceptabile teoriile omenilor de ştiinţă „serioşi”, care susţin că ceangăii sunt de origine maghiară şi au sosit în Moldova din vest. Din punct de vedere al limbii, dialectul ceangăiesc , „dialect moldovean din familia fino – ugrică” este în pericol de extincţie, din cauza autorităţii limbii române din şcoli şi neacordarea unui sprijin oficial acordat limbii materne a ceangăilor, limba română monopolizând prin intermediul culturii oficiale şi mass media. Folclorul ceangăiesc este de asemenea în declin datorită asimilării, iar folosirea catehismelor bilingve în română şi maghiară a fost interzis în 1985, cangăii nemaiavând probabilitatea de a se ruga în limba maternă.
Pe baza acestui raport întocmit de Tytti Isohookana Asunmaa, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1521 din 23 mai 2001, conform căreia ceangăii ar trebui să aibă următoarele drepturi:
I. Posibilitatea de a beneficia de educaţie în limba maternă ar trebui garantată, conform cu Constituţia română şi cu legislaţia despre educaţie;
II. Părinţii ceangăi ar trebui să fie informaţi despre legile româneşti cu privire la educaţie, şi ar trebui date instrucţiuni referitoare la modalităţile de aplicare a prevederilor despre limbi;
III. Ar trebui să existe posibilitatea de a participa la slujbe romano-catolice în limba ceangăilor în bisericile din satele ceangăieşti, şi ceangăii ar trebui să aibă posibilitatea de a cânta vechile lor cântece în limba maternă;
IV. Toate asociaţiile ceangăieşti ar trebui să fie recunoscute oficial şi susţinute. O atenţie deosebită ar trebui dată înregistrării corecte a minorităţii ceangăieşti la următorul recensământ oficial;
V. Ar trebui încurajat accesul la mijloacele de informare moderne. Un ajutor financiar ar trebui acordat asociaţiilor ceangăilor, în limita fondurilor disponibile, pentru a fi ajutate să-şi afirme activ propria lor identitate (mai ales printr-o publicaţie lunară şi funcţionarea unui radiou local);
VI. Programe specifice ar trebui create pentru promovarea culturii ceangăilor în cadrul măsurilor de sensibilizare a populaţiei despre această cultură şi pentru cultivarea respectului faţă de minorităţi. Conferinţe internaţionale şi seminarii de experţi ar trebui organizate pentru studierea culturii ceangăilor;
VII. O campanie de informare ar trebui începută în România pentru a face cunoscută cultura ceangăiască şi avantajele cooperării între majoritate şi minorităţi;
VIII. Ar trebui să fie înregistrate carateristicile lingvistice şi etno-grafice ale ceangăilor;
IX. Ar trebui să fie sprijinită dezvoltarea economică a regiunii, mai ales prin înfiinţarea de întreprinderi mici şi mijlocii în satele ceangăieşti." (Sursa: www.ceangai.ro ) .
Analizând obiectiv mărimile identităţii etnice (Chiru, 2005, 169), limba, religia, ocuparea teriroriului, aspecte specifice ale modului de viaţă, artefacte ale culturii respective, putem concluziona că ceangăii din Moldova reprezintă o minoritate religioasă cu caractere culturale specific româneşti, păstrând arhaicitatea tradiţionalului românesc şi promovând valori culturale definitorii arealului românesc.
Conform Dicţionarului de Sociologie Oxford (2003), etnia defineşte „acei indivizi care se consideră sau sunt consideraţi de alţii ca împărtăşind caracteristici comune care îi diferenţiază de alte colectivităţi dintr-o societate în cadrul căreia dezvoltă un comportament cultural distinct”. Comportamentul cultural al ceangăilor a fost atenţia publicisticii atât maghiare cât şi române. Peter Zöld menţionează o caracteristică a ceangăilor legată de portul lor popular: „îmbrăcămintea lor este românească, ieftină şi e lucrată de nevestele lor” (Zöld, apud Mărtinaş, 1985, 32). În studiile sale etnografice, Ion H. Ciubotaru (1998) arată cum „toate componentele civilizaţiei tradiţionale din aceste aşezări [cu populaţie majoritar romano - catolică] se caracterizează printr-o puternică unitate şi poartă pecetea inconfundabilă a spiritualităţii româneşti. Semnele arhaicităţii şi ale duratei pot fi identificate cu uşurinţă în cele trei compartimente ale creaţiei populare ce fac obiectul prezentei lucrări: arhitectura populară tradiţională, textilele de partea interioară şi portul popular de sărbătoare. Alte dimensiuni ale universului etnofolcloric sin satele catolicilor moldoveni – cum ar fi riturile de trecere, obiceiurile calendaristice, literature şi muzica populară - vor fi tratate în volumele următoare(…)”, subliniind faptul că “identitatea culturală se conservă şi prin păstrarea formelor arhaice ale arhitecturii rurale” (Ciubotaru, 1998, 21), ceangăii conținând portul acelaşi cu al consătenilor ortodocşi.
“Într-adevăr, aşa după cum s-a mai spus , catolicii din Moldova sunt păstrătorii celor mai vechi tradiţii de vestimentaţie românească din această parte ţării. Portul bătrânesc, pe care ei îl îmbracă şi astăzi, este inconfundabil şi are o puternică personalitate ce se manifestă prin aceea că păstrează , nealterate, elementele fundamentale ale substratului traco – daco – iliric… Particularităţile stilisice şi morfologice, pe care le pune în evidenţăportul tradiţional de sărbătoare al populaţiei catolice din Moldova pledează, fără nici un dubiu, pentru obârşia românească a acestor credincioşi…. Unitatea în varietate, ca şi specificul costumului de sărbătoare pe care îl poartă catolicii moldoveni, rezultă şi din faptul că aceste straie se încadrează viziunii sculpturale a portului românesc” (Ciubotaru, 2003, 166).
Vladimir Petercă (apud Ciubotaru, 1998, 15) consideră ca „fundamentul pentru înţelegerea fenomenului ceangău este conştiinţa acestor oameni: ei nu formează o identitate etnică, ci o comunitate religioasă”.
Identitatea etnică are un caracter fix şi non – negociabil şi se caracterizează prin primordialism, cu amprenta identitară arhaică păstrată, şi prin interacţionism, pe baza indicatorului de toleranţă reprezentat de limba adoptată.
Numele prin care grupul se desemnează este cel de „catolici”, punându-se în valoare diferit faţă de cel atribuit din afară, de „ceangăi”. În acest caz, istoria orală poate reprezenta identificarea membrilor unei minorităţi religioase şi sentimentul lor de apartenenţă bilaterală.
Stigmatul atribuit ceangăilor (Cotoi, 2003) duce la devalorizarea identităţii până în momentul în care comunitatea nu mai poate beneficia de aceptarea pe deplin a societăţii din care face parte (Babel, 1993).
„Ceangăii sunt perfect integraţi în România, însă în ultima vreme se încearcă şi o reapropiere de cultura şi limba maghiară. Căci, deşi ființele adulte vorbesc ceangăieşte, copiii nu folosesc şi mulţi dintre ei nici nu mai înţeleg acest grai. "Suntem un fel de corcituri", cred ceangăii, care, referitor la identitatea lor cred că "nici unguri nu suntem cum trebuie, nici români, dar bani putem cheltui româneşte extraordinar de bine".
Un solitar lucru este deosebit de clar pentru ceangăi - identitatea lor este în primul rând una religioasă. "Neamul" de la care se revendică ceangăii este cel catolic, iar "descendenţa" lor, una spirituală. Iar dacă la recensământ aceştia se declară români, dacă recensământul e făcut de români şi maghiari, dacă este confecționat de Asociaţia Maghiarilor Ceangăi, această comunitate are o singură constantă: romano-catolicismul.
Lăsând disputele referitoare la originea şi limba lor în seama lingviştilor, istoricilor şi a altor specialişti, ceangăii au reuşit să armonizeze, cu înţelepciune, elementele romaneşti cu cele maghiare. Aşa se face că, în această comunitate, există ceangăi pe care-i cheamă Ion, Anton, sau Petrică, ceangăi care mărturisesc, într-un grai al limbii maghiare, că sunt români de când se ştiu.” (Sursa: www.csango.ro, www.protv.ro ) .
Asociaţia Maghiarilor Ceangăi din Moldova, Asociaţia Romano – Catolicilor „Dumitru Mărtinaş” , Fundaţia Culturală Siret etc.
Identitatea catolicilor din Moldova suscită un viu interes din partea mai multor foruri naţionale şi internaţionale, prin cadrul cărora asociaţii nonguvernamentale încearcă să scoată la lumină anumite aspecte referitoare la etnia, limba şi portul acestei minorităţi religioase.
Vom prezenta mai jos activităţile a trei dintre cele mai importante astfel de organizaţii din Moldova, fiecare luptând pentru a demonstra apartenenţa etnică a ceangăilor.
Asociaţia Maghiarilor Ceangăi din Moldova ( Moldvai Csángó Magyarok Szövetsége), „reprezentanţa maghiarilor de la Est de Carpaţi”, principalul promotor al tezelor privind originea maghiară a ceangăilor, este o organizaţie non-guvernamentală şi non-profit, înfiinţată pe data de 20 octombrie 1990, la Sfântul Gheorghe , jud. Harghita, de către „maghiari-ceangăi proveniţi din Moldova” (www.csango.ro), cu scopul de a apăra „interesele membrilor acestei comunităţi.În realizarea acestui scop acţionează pentru progresul conştiinţei de identitate şi apartenenţă, cultivarea şi transmiterea limbii, culturii, civilizaţiei populare strămoşeşti, precum şi sprijinirea însuşirii cunoştiinţelor în domeniul artelor, culturii şi a ştiinţelor”.(www.csango.ro) . Organizaţia, membră afiliată a UDMR (Uniunea Democrată Maghiară din România) din 1995, şi-a mutat sediul in 1997 la Bacău, unde a militat pentru introducerea orelor de maghiară în şcoli şi a liturghiei în limba maghiară, pentru care le-a fost intestat proces de către ISJ Bacău în anul 2000, prin care se cerea desfiinţarea asociaţiei (Anexa nr. 1,Anexa nr 2).
În prezent, AMCM desfăşoară ore de limba maghiară extraşcolare în 19 localităţi (tabel nr. 5) din judeţul Bacău, în activitatea sa fiind organizatoare şi gazdă pentru numeroase evenimente culturale desfăşurate în aceste localităţi, păstrarea tradiţiilor situându-se printe „obiectivele primordiale” ale asociaţiei.
În cele 19 localităţi, asociaţia deţine sau închiriază case în care să se poată desfăşura decent orele de limbă maghiară. Achiziţionarea acestor locaţii se face pe diferite căi, de obicei prin sponsorizări. De exemplu, pentru sediul AMCM din Pustiana, comuna Pârjol, conform proiectului aprobat de Consiliul Local Pârjol şi de Consiliul Judeţean, beneficiar este „Societatea Maghiară pentru Cultură din Transilvania, pentru AMCM” . Ordonator de credite este tot societatea respectivă, „EMKE”.
Grupurile folclorice care s-au creat în acest scop ajută la variate manifestaţii culturale atât în ţară cât şi peste hotare, printre cele mai importante festivaluri în acest scop numărându-se:
• Balul Ceangăiesc de la Budapesta, în 2005 fiind la ediţia a IX-a
• Tabăra Internaţională de Dans şi Cântece Populare de la Jászberény, aflată la ediţia a XXIV-a
• Zilele Sf. Gheorghe
• Festivalul şi Săptămâna Satului Fundu-Răcăciuni
• Săptămâna Satului Somuşca
• Zilele Pustiana
• Tabăra de Folclor de la Lunca de Jos
• Ziua Ceangăilor - organizată anual în oraşele din Ardeal.
Profesorii AMCM (tabel nr. 2)(www.csango.ro) , proveniţi din Ardeal, sau chiar din Ungaria , sunt cumplit de devotaţi cauzei pe care o servesc, deşi se confruntă cu nereguli şi sunt nevoiţi să întâmpine rezistenţa autorităţilor române sau a dascălilor. Din punct de vedere moral, ei îşi îndeplinesc scopul de a-i învăţa pe copii limba maghiară şi de a le fi dascăli apreciaţi.
Deşi copiii „ceangăi” învaţă limba maghiară în orele extraşcolare (tabel nr. 3), când se joacă sau când vorbesc între ei vorbesc limba română. Spun despre bunicii loc că vorbesc şi română şi ceangăieşte, dar cu părinţii şi la şcoală vorbesc limba română. Profesorii susţin că şcoala în limba română doreşte asimilarea forţată a copiilor, intenţionându-i să părăsească limba maghiară, iar prin orele extraşcolare pe care le defăşoară reuşesc să reumple acest gol care se compune între copii şi cultura maghiară cu care pierd legătura.
Presa băcăuană nu duce lipsă de articole în care membrii AMCM sunt criticaţi pentru propaganda maghiară pe care o fac în rândul copiilor şi al parinţilor acestora, profitând de sărăcia în care trăiesc şi oferindu-le motivaţii materiale şi financiare, sau apelând la diferiţi „naşi” proveniţi din Ungaria, care le aduc copiilor cadouri motivante.
Localnicii însă, par a fi foarte indignaţi, aşa cum aflăm din „Observatorul de Bacău” : „Înainte de 1989, nimeni nu-mi cerea să mă declar ceangău. Acum, mai nou mi se cere să fiu mândru de această poreclă. Iar cei care m-au poreclit aşa vin şi ne spun că noi suntem unguri”.
Investigaţia reprezentanţilor APADOR-CH şi ai Ligii PRO EUROPA din decembrie 2001, împreună cu rezultatele investigaţiilor anterioare şi monitorizarea presei demonstrează următoarele:
a. Declaraţiile AMCM şi ale unor membri ai comunităţii ceangăilor maghiari din zonă privind: (i) refuzul de a se acorda drepturi legitime privind studierea limbii maghiare şi ţinerea slujbelor religioase în limba maternă; (ii) presiunile şi hărţuirea ceangăilor care îşi afirmă identitatea maghiară sunt confirmate în totalitate.
b. O îngrijorare specială stimulează presiunile asupra copiilor supuşi unui remediu care poate fi traumatic. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA protestează împotriva acestor comportamente ale unor cadre didactice şi cer instituţiilor competente să ia măsurile impuse în asemenea cazuri.
c. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA insistă asupra faptului că statutul autonom al bisericii romano-catolice nu înseamnă că aceasta se poate sustrage datoriei de a respecta drepturile omului - care includ şi drepturile minorităţilor -, valorile respectului pentru alteritate şi toleranţă.
d. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA cer să se respecte dreptul de asociere, acesta incluzând şi respectarea activităţii AMCM, renunţarea la hărţuirea ei. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA atrag atenţia că oprirea cursurilor de limbă maghiară ţinute de acestă asociaţie, invocându-se reglementările Legii învăţamântului este arbitrară. Cursurile de limbă maghiară nu pot fi echivalate cu activităţile reglementate de Legea nr.84/1995 (reactualizată), ce priveşte “organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ” (art.1).
Protecţia ceangăilor din regiunea Moldovei este, în acest moment, problema protecţiei ceangăilor maghiari . Pentru a opri asimilarea ceangăilor maghiari este nevoie, pe de o parte, de respectarea statului de drept şi, în acelaşi timp, de încorporarea unor măsuri afirmative. Legitimitatea acestor măsuri rezultă din Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare şi din prevederile interne şi internaţionale referitoare la protecţia minorităţilor naţionale. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA consideră că pentru viitorul ceangăilor maghiari este vitală recunoaşterea statutului lor de minoritate naţională. Pentru aceasta este însă necesar ca persoanele care îşi asumă identitatea de ceangăi maghiari să o facă deschis şi să coopereze pentru crearea unor organizaţii reprezentative. APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA consideră drept un ocazie cheie al acestui proces recensământul din anul 2002. Reprezentanţii ceangăilor maghiari ar trebui să monitorizeze corectitudinea înregistrărilor efectuate de operatori, după ce au asigurat o dezbatere cât mai largă cu privire la legitimitatea identităţii de ceangăi maghiari.
În mod corespunzător, APADOR-CH şi Liga PRO EUROPA cer autorităţilor statului să respecte drepturile minorităţilor, aşa cum sunt ele garantate de Constituţie şi de legislaţia internă, de convenţiile în materie ale Consiliului Europei, OSCE şi ONU şi rezoluţiile cu privire la situaţia ceangăilor din România.
Asociaţia Romano – Catolicilor „Dumitru Mărtinaş” este o organizaţie creştină, non – guvernamentală, cu personalitate juridică, culturală şi apolitică. Înfiinţată în iunie 2000, acelaşi an în care AMCM a câştigat procesul cu ISJ Bacău în vederea introducerii orelor de limbă maghiară în şcoli, asociaţia îşi defineşte ca obiectiv reprezentarea şi apărarea intereselor creştinilor romano – catolici din Moldova, ca de pildă şi a diasporei catolicilor moldoveni.
Necesitatea înfiinţării asociaţiei a fost motivată de schimbările de natură socială, economică şi politică apărute în România după anul 1990, prin accentuare discuţiilor privind identitatea românească versus identitatea maghiară a populaţiei catolice din Moldova, denumiţi generic „ceangăi”. Cu sprijinul Arhiepiscopiei Romano – Catolice din Bucureşti şi al Episcopiei Romano – Catolice de Iaşi în afirmarea şi apărarea identităţii româneşti a catolicilor din Moldova, asociaţia îşi exprimă scopul că „acestea vor putea contribui la tratarea în conformitate cu adevărul a problemei ceangăilor”.
Pintre activităţile asociaţiei se numără:
2001
- Adunarea generală de constituire a Asociaţiei Romano - Catolicilor “Dumitru Mărtinaş”, 17.03.2001;
- Universitatea de Vară Izvorul Mureşului “Românii si integrarea euro – atlantica”;
- Simpozionul Internaţional „Drepturile omului: Dimensiune spirituala şi acţiune civica”, Iaşi, Ediţiile IV-VI;
2002
- Simpozionul “Romano - catolicii din Moldova şi identitatea lor”, Bacău;
- Scrisoarea adresată preşedintelui Comisiei pentru cultură, ştiinţă şi educaţie a APCE
- Lansare de carte: Anton Coşa, „Cleja. Monografie etnografica”;
- Simpozionul Internaţional „Identitatea culturala a romano – catolicilor din Moldova”, Bucureşti;
- Dezvelirea plăcii comemorative „Dumitru Mărtinaş” la Şcoala generala din comuna Butea, judeţul Iaşi;
- Seminarul Internaţional „Originea, cultura şi limba ceangăilor”, Iaşi
- Lansare de carte pr. Alois Moraru, Ioan Dimişcă, Anton Coşa, „Pildeşti. Monografie istorică”;
- Inaugurarea Muzeului Diecezan al catolicilor din Moldova din Săbăoani, Judeţul Neamţ;
- Lansare de carte: Ion H. Ciubotaru, „Catolicii din Moldova”, vol. II;
- Lansare de carte: Liviu Pilat, „Comunitaţi tacute. Satele din parohia Săbăoani (secolele XVII-XVIII)”;
- Lansarea revistei Asociaţiei Romano – Catolicilor „Dumitru Mărtinaş”;
- Sesiunea Naţională de Comunicari Ştiinţifice „Românii din Sud-Estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie”, Sf. Gheorghe, Ediţia a VII-a;
- Concurs pe teme privind istoria şi civilizaţia romano-catolicilor din Moldova organizat cu elevii Şcolii generale nr. 1 din Cleja, judeţul Bacău;
2003
- Dezvelirea Monumentului Eroilor din comuna Cleja, judeţul Bacău;
- Sesiunea Naţionala de Comunicari Ştiinţifice “Românii din Sud Estul Transilvaniei. Istorie, cultura, civilizatie”, Miercurea Ciuc
2004
- Zilele Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, Simpozionul “120 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi”;
Membrilor Asociaţiei “Dumitru Mărtinaş”, printre care si preşedintelui Gheorghe Bejan, li s-a acordat Medalia Jubiliara emisa cu ocazia aniversarii a 120 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi;
- Standul de carte “Valori culturale ale romano-catolicilor din Moldova” în cadrul Salonului cărţii Avangarda XXII;
2005
- Universitatea de vară Izvorul Mureşului, 10-17 iulie 2005.
- Sesiunea Naţională de comunicări ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie-Cultură-Civilizaţie”, Miercurea-Ciuc, 23-25 septembrie 2005
- Biroul de informare al Consiliului Europei Bucureşti, discuţii pe tema comunităţii catolicilor din Moldova, vizând protecţia minorităţilor şi promovarea valorilor culturale ale acestora, 3 –7 octombrie 2005
- Realizarea în colaborare cu TVR a filmului documentar “Mărturii" privind comunitatea catolicilor din Moldova”, septembrie 2005
- Lansarea la Bacău a volumului al III-lea al lucrării Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, 28 decembrie 2005.
Fundaţia Culturală Siret a fost înfiinţată la Roman în august 2002, din iniţiativa a „trei ceangăi din zona Romanului”. Scopul fundaţiei este „promovarea valorilor culturale din zona Moldovei de mijloc, a activităţilor culturale care au legătură cu această regiune şi sprijinirea dialogului cu alte culturi.Promovarea valorilor şi activităţilor culturale se face prin organizarea, sprijinirea şi popularizarea activităţilor ştiinţifice, culturale, artistice şi distractive care au legătură cu tradiţiile, cultura şi istoria zonei Moldova de mijloc.Sprijinirea dialogului cu alte culturi se face prin organizarea şi susţinerea de activităţi culturale, ştiinţifice, artistice şi distractive care prezintă valori autentice ale altor culturi”. (extras din statutul Fundaţiei Culturale Siret, www.ceangai.ro ).
Din punct de vedere al construcţiei site-ului ca documentaţie , site-ul Fundaţiei Culturale Siret pare a fi cel mai complet. La fel cum „Originea ceangăilor din Moldova” este pentru asociaţia „Dumitru Mărtinaş” cartea de căpătâi, la fel „Ceangăii din Moldova” a lui Ferenc Pozsony este pentru Fundaţia Culturală Siret cartea de la care pornesc în argumentare şi în expunerea teoriilor.
„Ceangăii din Moldova”, a lui Pozsony, este criticată foarte dur din punct de vedere al realităţii istorice, fiind considerată „abundentă în confuzii, aberaţii, falsuri şi denaturări dintre cele mai grave, inadmisibile şi de neacceptat de către oamnii care cunosc şi judecă corect realitatea”. Recenziile făcute la această carte ne explică cum abordarea problemei tratate din toate perspectivele existente, dorindu-se a fi o lucrare cu caracter enciclopedic, face să creeze o mai mare confuzie, fiind o carte pusă „în slujba elitelor culturale şi politicii maghiare”. "În epoca modernă - scrie autorul - elita culturală şi politică este cea care atribuie naţiunii o valoare importantă - rolul primordial şi determinant în formarea identităţii. Ea consolidează şi reprezintă constant coeziunea acestei comunităţi imaginare prin intermediul unor instituţii particulare, iar în discursurile ei ea atribuie un rol decisiv culturii, limbii şi istoriei naţionale. Creșterea identităţii naţionale în epoca modernă este strâns legată de naţionalism. Rezultatul unui proces reuşit de construcţie naţională este că indivizii îşi vor însuşi cele mai importante valori ale comunităţii naţionale, iar cei care posedă sentimentul de apartenenţă la comunitatea astfel concepută vor putea fi mobilizaţi cu succes în absolut orice moment în numele scopurilor naţionale formulate de elită. Naţiunile sunt rezultatul activităţii elitelor"(Pozsony, apud, Zaharia).
„Autorul a așezat şi românilor modul tiranic şi criminal în care s-a format naţiunea maghiară. El nu a avut capacitatea de a face diferenţa dintre constituirea naţiunii române - pe cale firească, normală, printr-o continuitate perfectă a daco-romanilor, folosirea limbii şi culturii strămoşeşti, păstrarea religiei creştine-ortodoxe, din care s-a desprins şi cea catolică, evoluţia firească a unei conştiinţe naţionale reflectată şi în lupta dusă contra agresorilor maghiari, poloni, otomani, austrieci, ruşi, austro-ungari, a maghiarismului condus de Bela Kuhn şi preluat de Horthy şi urmaşii săi contemporani nouă. Elitele maghiarismului nu sunt decât rezultatul mitizării unor tirani şi asasini de români. În ceea ce-i priveşte pe românii catolici din Moldova, amintim celor ce au sentimente româneşti afirmaţia facuta de Nicolae Io |
|
